Indrazneste sa ridici paharul! sau 89 Metri-Timp!

 

Zaz - Je veux

   De-a lungul anilor, timpului, oamenii au incercat sa isi explice existenta, dragostea, ambitiile, esecurile prin reprezentari in alte forme, palpabile (icoane, harti, carti, fotografii) sau abstracte (D-zeu, timp, spatiu, cosmos, zodiac, etc.). Acesta nu este nici pe departe un semn de slabiciune. Este un simbol intransigent al fortei intrinsece omului de a se "arunca" in spatio-temporalitatea din jurul sau, investindu-se in tot ce este in jurul sau.
  Ma intereseaza indeosebi un aspect foarte important si foarte intim. Care la origini cred ca se confunda. D-zeu este ubicuu, o proprietate interesant de pretioasa. Cu alte cuvinte, contrafacturi demiurgice in toate ipotezele timpului. Timpul poate fi un substitut cred mai uman in materie de demiurgie decat insusi D-zeu. De ce spun asta? Simplu. Timpul, daca eliminam contextul bibliofilic, in care se regaseste drept unealta sau creatie dumnezeiasca, aflam ca are cea mai pretioasa incarcatura, iar in afara lui nu poate exista nimic.
   Mai important de atat, timpul, investit de fiecare sub forma si chipul sau, reflecta o identitate pe care nimic altceva nu o poate reflecta sau marturisi. Stai in fata unei icoane sau fotografii mult timp. Cu siguranta, te va incerca o nostalgie, un fior, dar la radacinile sale vei afla tot timpul. Cum ar arata timpul exorcizat din fiecare pretioasa fiinta? Cate brate are timpul tau? Ce chip imbraca?
  Cea de-a noua bologie este Timpul. Continui odiseea infernala de descoperire a adevarului. Timpul se adevereste a fi o treapta importanta. Poate una dintre cele mai importante. Dar nu este insurmontabil. Cu alte cuvinte are slabiciunile sale. Eliade descria iesirea din labirint, din spatiul si timpul profan via anumite catalizatoare. Cat de mult poate fi comprimat si accelerat acest monstru sacru? Cum il poti sabota? Din nou, experimente costisitoare, duse la capat pe propria cheltuiala. Ma suspectez de un anumit ezoterism, dar vreau sa il absolv de orice mediocritate mai departe, convins fiind ca va duce la ceva irevocabil si ireversibil. Timpul ma va sluji mai departe.
   P.S. Cum arata timpul meu? Intre penumbre si umbre, intre bezne si lumini incandescente, timpul meu alterneaza intre extaz si groaza, intre visul unei simfonii de vara (sublim spectacol in piata Universitatii, indragind foarte tare Bella Music) si teroarea unei dimineti de iarna, intre transee de razboi si splendide betii anonime. Timpul a obosit sa tot fuga dupa mine...

Cinegetica sau 90-Metri-Timp

    2:30 a.m. Funeralii. Acum inteleg. Nu imi pervertesc amintirile in scop personal, ci in detrimentul meu. Daca acum mult timp, cu veacuri parca in urma, eram inconjurat de multimi, in biblioteci, baruri, parcuri, acum inteleg. Nu sterg acele locuri. Ma sterg pe mine. Ma vand pe mine, cu moneda de schimb, dureri si groaze fantastice, pe care orice cuvant ar incerca sa adopte, il destrama in anagrame criptice si biblii indescifrabile. In toate amintirile, acum nu mai ridic paharul, ma sterg din memoria lor. Aneantizarea unei persoane din propria sa imagine asupra lumii. Cartile rasfoite odata in biblioteci, se aseaza cuminte la locul lor, paharul nu mai este golit, de pe scena dispare actorul, din asternuturi se evapora iubitul, iar lumea priveste inmarmurita pret de o secunda, stiindu-ma acolo odinioara, iar apoi sacrificandu-ma definitiv uitarii. Ma sinucid prin ochii lor, in mine. Fara mila. Fara cruzime. Eficient. Inca un pas spre momentul zero. Este sublim, cum ceata asta care patrunde si corupe, stinge si paleste lumini si chipuri deopotriva in urma mea. De la metrul-timp 90-100, Amagirea, primul cerc, prima bologie.

Opiu si freon sau 98-Metri-Timp

David Garrett

Nu am chip, dar sunt vazut,

Nu am voce, dar intotdeauna urlu

Nu am brate, dar eu vesnic lupt

Nu sunt om, nu D-zeu, am fost fiind mereu.

       Cine sunt?

  Diminetile sunt mereu dificile si ingrozitoare. Noaptea ma amagesc, imi alung temerile si spaimele in alte orizonturi. Diminetile sunt necrutatoare. Odinioara sentimentul diminetii imi era foarte drag, cu cafelele mereu amare si fumul de tigara, cu cartile mele imbracate in piele sau jupuite, intotdeauna nostalgice, cu aventurile nocturne in filosofia si teosofia medievala, cu fantasticele deliruri poetice. A. Poe s-a nascut la 21 mai. 

  Este ciudat cum un sentiment atat de candid poate sa devina atat de brusc de apasator si grav. Acum incerc pe cat posibil sa smulg diminetile din orarul ontic intrinsec propriei fiinte. Nu am sa reusesc, iar pe fiecare zi, ma amarasc si mai tare. Lungi exercitii de insomnie si surmenare fizica si cerebrala, fara prisos pana acum. De ce imi repugna? 

   Omul este definit de suma mortilor si renasterilor din ochii celorlalti. Pana la aceasta data m-am definit ca fiind ceva imund (nu in sens general respectiv murdar, ci imundan, nelumesc). Am vitregit o multime de imagini din biografii si personaje livresti, prin care sa fac tot soiul de saltimbancuri si acrobatii de inselare a propriei identitati. In fata lor bineinteles, o disimulare. In fata mea, inca nu exista o grozavie de oglinda indeajunsa. 

  Diminetile sunt grele si cenusii, nu precum moartea senina de toamna, care iti reda pacea si linistea. Nu. Sunt sufocante si alegorice. De cum deschizi ochii, mintea iti reda cele mai importante lucruri din zilele anterioare si nu numai. Un tahistoscop iti deruleaza evenimentele cele mai importante din ultima vreme. Nu merge inselat. Tahistoscopul nu intarzie si nu e subiectiv. Este o inginerie de mare precizie. 

   Langa patul meu stau doua aratari cu cate o seringa in mana. Schiteaza un zambet. Una este neagra, iar cealalta diafana. Una are opiu iar alta, freon. Diminetile sunt spasmodice, astfel incat ma trezesc incordat, aceeasi incordare pe care o simti in momentul in care un bici iti sfichiaza spatele. Acea suprema incordare pe care nu o poti numi inca durere deoarece corpul ti-o anuleaza stiind ca inca mai vin, cu promisiunea ca vei simti in urmatoarele clipe toata suma lor. Noaptea sunt biciuit, iar dimineata, aratarile ma drogheaza si imi anuleaza decenta. Jumatate sunt drogat, iar jumatate sunt mort. Astfel imi pastrez diminetile, impaturite in servetele de unica folosinta, pe care imi asez afazic ceasca de cafea amara. Prea multe simtiri survin in urma unor asemenea experiente. Daca vrei sa deschizi gura pentru a sorbi din cafea, te pomenesti cu un ras tampit, iar cafeaua, si ea amara, iti pateaza servetelul si pijamaua. Acelasi servetel de dimineata. 

  Nu exista stare de "a fi". Oamenii sunt motivati sa inainteze. Tin pe bratul stang, unde e freonul, trecutul, rece si irevocabil, iar pe bratul drept, imi tin viitorul in aburii opiului. In piept imi ascund mintea si gandurile. Capul e de prisos. Odata il puteam folosi drept pres-papier.

Blow - True story starring Johnny Depp

Radiografia mortii mele sau 99-Metri-Timp

    Two Steps From Hell - Undying Love

      Pledge: A strange rumour, told with humour, has come across my way, and as they say, the architect of hell i generously paid, to build these walls, aside from world, with fantasy and madness, and echoes without call. Numb with cold and fear, i sat, and sat, and even more i sat. Until all world's dreams i craft, to deem myself entwine,a tale of the architect of time. And now i sit no more at fortune's shore, numb with cold and fear. Nevermore.

    Cu fiecare inghititura mai mult, simt cum buzele imi ard, gura mi-e in flacari, muschii imi palpeaza, ochii scapara precum carbunii aprinsi, ard in flacari mari, sunt Lumina. Ma imbat cu lumina. Ma imbat cu focul propriu. Sticlele nu inceteaza sa vina la masa. Si fiecare data, de cum dovedesc una din ele, o arunc peste umar. Iar un inger cu capul spart urla si se zvarcoleste de durere. Dar nu conteaza. Sunt mercenar, sunt criminal. Sunt un cruciat, imbatat cu lumina si foc. Ma voi stinge nuclear in lume, in curand, iar asta ma invita la sarbatorire. In fiecare zi, intorc ceasul, poate mai mor putin. Doar putin. Cat ma rog sa mai mor dracului putin, sa ma slabesc, sa ma vindec de nebuniile mele obscene si sfinte. Dar nu se intampla. Mai arunc o sticla peste umar, acum urla demonii. Ingerii mi-i s-au risipit. Linistea sa va aiba in paza. Imi ademenesc linistile si tribulatiile deopotriva, le ademenesc si le sperii usor, patern, ca apoi sa le devorez lacom. Mi-am pierdut umanitatea investind-o in ceilalti. Acum, la fiecare "Multumesc/Salut", astept tremurand de emotie cu sticla in mana, gata sa o arunc peste umar. Dar lumea nu imi va mai multumi mult timp, nu ma va mai saluta multa vreme, iar atunci va trebui sa ma satisfac cu vampirismul propriilor zvacniri. Iar acel timp a venit acum.
   Salbatic, cu privirea incetosata inaintez pe strazi. Este noapte, tarziu. Am ales aceasta zi fara intamplare pentru a imi imbata simturile (Martea intodeauna suna a zi de betie). Intr-o mana tin o sticla, iar in cealalta trag dupa mine lesurile altor vremuri. Ma indrept catre parc. Intotdeauna mi-a placut parcul asta, in detrimentul Cismigiului, nu numai datorita lui Brancusi, ci faptului ca am aflat aici alte fiinte volatile. Precum spiridusi ce se desprind din scoarta copacilor, pornind banchetul binelui-venit. Sunt Peter-Pan iar lumea pe care am parasit-o de mult ma primeste acum inapoi. Simt cum planul lumii devine evanescent si precum un ranit de moarte ce delireaza, alte porti se deschid misterioase si totusi familiare. Trebuie sa fie vreo 3 dimineata.
  Nu sunt asteptat nicaieri. Septima Nova. Ma amuz. De parca am scris confesiunile inainte ca ele sa se intample. Asta ar fi o idee. Poate ramai fara timp. Atunci nebunia asta devine mai eligibila si lumii asteia. Dracu' s-o ia. Ma prabusesc pe-o banca, departe de Poarta, departe de Masa, departe de terenul de joaca, departe de Jiu, departe de toaletele publice, departe de orice intrare si orice iesire. Sunt in centru. In jurul meu zburatoare licurind si ciori de foc, vorbindu-mi. Spun povestea mea. Sau cantecul meu. Ar putea sa fie un cantec. Adorm pe banca, cu sticla evaporandu-se din mana si tigara topindu-se pe buzele mele. Am adormit murmurand.
    Mojo Music Club. Vin adeseori aici pentru a ma amuza. Urmeaza sa tin cateva spectacole de teatru. S-au asociat si Obligo. Nu imi pasa. Imi place ceea ce fac. Cu mintea infierbantata dupa o zi indelungata de lucru, ma refugiez aici, in Centrul Vechi, unde toti ma stiu, ma roaga, ma imbie sa le tin companie. Nu sunt rautacios. Nu sunt cinic. Sunt un oarecare. Imi place sa ma disimulez in astfel de locuri, sa imi imbat simturile si apoi sa supun unor analize. Acum fac karaoke. Ospatarita careia ii las de fiecare data un bacsis gras ma conduce la masa mea. Comand ca de obicei. De regula vin printre primii clienti, si barul se inchide in urma mea. Vin cu laptopul, lucrez de aici. Cafeaua nu o servesc nicioadata aici. E varianta mea de Piano in Bucuresti. Intotdeauna am venit singur, si doar in cateva randuri insotit. Sunt mediocru. Lumea ma aplauda. Acum barul e plin, iar eu sunt imbatat porceste. O fetita mica se apropie stingherita de masa mea.
- Doriti trandafiri? Ridic capul si vad un chip angelic, imbracata in rosu aprins precum culoarea trandafirilor pe care ii vinde. "De ce dracului as vrea trandafiri?" ma intreb. "Pentru ea neghiobule. Ar fi o surpriza placuta ca data viitoare cand veniti aici, sa ii dea 3 trandafiri asa din senin." Zambesc. Ii dau banii fetii pe care o suspectez de viclenie in infatisare pe 3 trandafiri si ii explic complotul. Urma ca in ziua urmatoare sa ii dea, dupa ce eu o ademenesc acolo. S-a facut tarziu. Barul e gol, iar eu sunt ragusit. Cred ca mahmureala nu mai apuca zorii zilei, deja durerile de cap instaurandu-se. Ies din bar si vomit pe prima pravalie pe care o vad. Usurel cu podul din lemn, nu vrem sa ne pierdem echilibrul si sa ne frangem gatul. Dintr-o data doi dulai mari si negri pornesc din suburbiile centrului tinta spre mine. Ma anunta ca vin, latrand infernal ridicand praful sub galopul lor nebun. "La dracu'." Dau sa ridic un bolovan de jos, dar ma gandesc ca e mai avantajos sa o iau la sanatoasa. Impleticindu-ma si sictirind in urma cu cate un "Mars potaie" ies in strada pe jumatate mort. Ma uit in spate, dar cainii au disparut.
   La ora 8 ma trezesc, banuitor de dezastrul din apt. de pe Iancului. De fiecare data cand ma intorc din barul asta blestemat las totul intr-o mocirla de cutii si sticle, vase si haine. Urmeaza sa vina si A. pentru o discutie despre afaceri. Nu ma mai port formal cu el. Ne intuim destul de bine. Aranjez lucrurile cat de cat si astept sorbind cu nesat din cafea. "Nu ma doare capul" imi spun zambindu-mi. A. nu intarzie sa apara. Ii cer 15 milioane pentru chestiuni personale, iar apoi iata-ma in fata unei alte usi. Urmeaza sa plec. "Aici te-am vazut ultima oara". Intru incarcat de tot soiul de mancaruri si mici atentii. "Erai bolnava". Ma intreaba cu o fata schimonosita de somn si indiferenta daca o mai iubesc. Raspund intregit de compasiune afirmativ. Fac mancare. Ne povestim acum tot felul de maruntisuri. Noaptea se prabuseste peste Bucuresti grea, spoind umbre pe pereti si chipuri. Ies dintre asternuturi si ma indrept catre toaleta. Am obiceiul asta mereu, sa ma spal pe fata, in toiul noptii. Am chipul schimbat. Dau sa ies pe usa, iar lumina se stinge in urma. In fata mea stam noi acum, imbratisati ultima oara. Tu stai in spatele meu, iar eu sunt bratele incolacite in jurul mijlocului tau. "Aici ne-am imbratisat ultima oara". Dintre asternuturi sar aceiasi caini infernali, cu bot manjit de viscerele amintirilor si se napustesc asupra mea. "Acum ies pe usa, te las cu bine."  Zidurile cad cu un tumul ingrozitor la pamant, intr-un vacarm de moloz si vase de bucatarie.
   In fata mea sta un mormant, undeva la Marea Mediterana, iar o fetita imbracata in rosu aprins aseaza trei roze, pe un mormant ce nu imi poarte numele.
   "Va simtiti bine domnule?" Deschid ochii si prin ceata vad coroane de copaci si un cer incredibil de senin. Ma ridic in capul oaselor si observ sticla golita si scrumul de pe mine. Un muc de tigara inca imi atarna in coltul buzei si un gust aspru dat naibii in gura. O uniforma cu pantofi ieftini sta martial in fata mea, dojenitor.
  "Va rog sa va legitimati" porneste asaltul cu o voce aspra.
 Cine dracului sunt?

SOLITUDE
by: Alexander Pope (1688-1744)

OW happy he, who free from care

The rage of courts, and noise of towns;

Contented breaths his native air,

In his own grounds.

 

Whose herds with milk, whose fields with bread,

Whose flocks supply him with attire,

Whose trees in summer yield him shade,

In winter fire.

 

Blest! who can unconcern'dly find

Hours, days, and years slide swift away,

In health of body, peace of mind,

Quiet by day,

 

Sound sleep by night; study and ease

Together mix'd; sweet recreation,

And innocence, which most does please,

With meditation.

 

Thus let me live, unheard, unknown;

Thus unlamented let me dye;

Steal from the world, and not a stone

Tell where I lye.

Personal advertising (watch closely)

http://www.youtube.com/watch?v=UtA4gcDasR8


http://www.youtube.com/watch?v=9Gtzmt5tfo8


http://www.youtube.com/watch?v=V_C74ejc7aA


  Enjoy!

100 Metri Timp

   
    Ultima noapte in Bucuresti, in urma cu multe zile. Adormisem tarziu, undeva la orele 4 dimineata, stingherind linistea si fumul de tigara din camera, depictand peretii cu inchipuiri si strigoi din vremuri ce au fost, nu venisera, sau nu au fost vreodata. Iar eu, fantoma cea mai prezenta, cu o prezenta apasatoare, grava, intortochind si alterand orice fel de simtire in spectacole crepusculare de secunda. Dupa 2 nopti nedormite, timpul cade in perdele cenusii de-a lungul drumului, oamenii isi reflecta pe chip batranetile mai limpede, cu ochii scaldati in hidrargirul diminetilor tutungii cu dulciuri de zahar ars si ceai negru. Dupa trei nopti de insomnie, te mai inalti de-un cot in alte orizonturi, ridicandu-ti capul deasupra tocurilor inalte din metrou, tejghelelor din puburile obscure din mahalele Bucurestiului, acum chiar ajungi in tavanuri, cerandu-ti iertare in stanga si dreapta pentru impudoare. Iar aceasta a treia noapte are ceva special. Imi trunchiasem orice proces cerebral de-a lungul zilei, suprimand orice emotie sau simtire care nu trimitea direct catre pachetul de tigari sau chibrituri. Iar daca eram norocos, gaseam si la acea ora buticul din cartier deschis. Smirna in naucirile mele, trag un ultim fum de tigara, asteptand somnul ce ma vana de atata vreme. Orbecaind in bezna, pe gresia lucioasa si roscovana, pipaind dumnezeu stie ce, ajung in cele din urma in odaia mea modesta. Nu am adormit. Am lesinat. Cu fumul din sufragerie ce pornea cenusiu, asemeni timpului sa inchida luminile si usile in urma mea, asfixiindu-ma in povesti halucinante cu Piaza-Rea si/sau Huckleberry Hound.
   "Loveste de 3 ori sticla de vin de masa si vei vedea cum lumea se intampla."
   In acel vis, eram ospatar initial. Serveam burtile chefliilor sinchisindu-ma ca broboanele de sudoare sa nu condimenteze prea mult mortaciunile sau scuipatul ciorbele de burta. (P.S. Urasca ciorba de burta). Alergam, eram ocupat, coridoare multe. Numele meu era pe buzele tuturor, iar eu alergam sa ii servesc. Dintr-o data, cineva ma cheama pe un nume diferit, si am pornit intr-acolo, fara sa ma intreb de ce. Iesind din acel coridor, am pasit in curtea vechii mele scoli generale (C-tin Savoiu). Alerg catre o clasa, unde stiam ca ma asteapta elevii, iar femeia de serviciu anunta clopotelul. Intarziam. Alerg mai tare. Ajung in clasa, iar chipurile copiiilor sunt sterse de orice memorie. Acest lucru nu ma opreste. Afara e vara si e cald. Din nou acea voce ma invoca. Copiii incep sa rada, cu guri cenusii si fumegande. Nu ma mira. Alerg din nou pe coridor. Intru pe o usa laturalnica si dau intr-o sedinta. Lume importanta, ca in filme. Succesul unei asemenea sedinte consta in micile glume intelepte pe care un guru HR le poate face. Iar eu, eu stiu sa intretin. In sala sunt multe femei, al caror chip la vremea aceea mi-l aminteam, dar acum sunt jupuite. Toata lumea ma asalteaza cu intrebari. Transpir. Al dracului de cald. Trebuie sa ies. Ies pe coridor si imaginea nucului din curtea scolii ma imbie sa ies. In fata mea, directorul se propteste cu o mina de mare sfatuitor. "Ati fost chemat?" Nu ii raspund. Dau sa ies pe usa. Transpir. Mirosul ciorbei de burta imi staruie in minte. Transpir mai mult. Afara pare sa fie inabusitor. Nu imi pasa. Nucul acela e prea ispititor. In fata mea sta femeia de serviciu. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat. Nu trebuie sa pasiti afara. Stati inauntru. Vremea se va inrautati." Prea tarziu, cuvintele acesteia imi rezoneaza in urma pasilor. Ce dracului o fi vrut sa spuna. Curtea scolii acum este altfel. Nucul inca strajuie in mijlocul ei, dar ea pare mai mare. Peretii albi sunt garduri imense, precum cele ale unui labirint. Cruci ce par foarte vechi apar precum palimpseste in locul altor obiecte. Stiu doar ca inlocuiesc anumite obiecte. Imi este cald. Ma indrept catre nuc, aflat chiar in mijloc. El imi va oferi ceva umbra. Vantul se porneste, inabusitor de cald si morbid. Mirosul devine pestilential. Rotocoale de praf incep sa se adune din colturile scolii, descriind serpentine ale unor ziduri nevazute. Sunt intr-un labirint al scolii. Nucul a disparut. In urechi imi reverbereaza spusele directorului. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat." Chiar daca nu le-a spus el. Rotocoalele au pierdut in rostogolirea lor praf si mizerie. Atmosfera cuprinde fum si var. Acum vad ca de fapt capete se rostogolesc lovindu-se de acele ziduri nevazute. Nu sunt ingrozite, nu inspira moarte, ci altceva. Mult mai dureros. Habar nu am ce. Inspira un sentiment neindicat in clasa noastra de emotii: "demult". Acesta ar fi cuvantul. Sunt multe capate. Caldura. Transpir. Var. Dintre ziduri pornesc trei catelusi sa alerge catre mine, precum pui de vulpite blanzi si jucausi. Nu ma deranjeaza moartea din jurul meu. Ma aplec si ii mangai. Se bucura ca sunt primiti. Vantul se inaspreste. Capetele soptesc sau canta. Varul devine mai dens. Puii fug. Acum vin spre mine alti 3 catelusi, ceva mai mari. Un sentiment de teama ma incearca. Ma dau din calea lor si ii privesc cum se pierd in vreme. Intorcandu-mi capul vad acum trei lupi mari si cenusii ce vin cu teroare in ochi direct spre mine. In spatele meu o cruce mare care cu siguranta ma va adaposti de fiare. Incep sa o urc. Lupii se opresc in dreptul ei si se devoreaza reciproc. Sunt uimit si ingrozit totodata. Fiarele dispar maturate precum cenusa. Varul se inteteste. Zidurile sunt defragmentate si carate in vant. Simt un sentiment familiar cu aceste imagini. Stiu sentimentul acesta cand varul imi atinge fata. Dar nu poate fi cu putinta. Atunci nu este cald. Si dintr-o data un vifor cu fulgi mari ci crivat incepe sa huleasca in curtea scolii. Ninge. Nu a fost niciodata var. Sunt bucuros ca am scapat de toate aceste himere. De pe acoperisul unei cladiri, o aratare rosie isi indreapta teava pistolului in directia mea. Stiu acest lucru pentru ca trebuie sa se intample. Nu stiu de ce stiu aceste lucruri. Aratarea avea infatisare umana, insa chipul ii era o moaca sparta in cioburi si refacuta la mare graba. Dar il cunosc, fara a-l recunoaste. Si stiu ca aceasta mi-e moartea, aici se sfarseste totul. Stiu acest lucru. Si el trage. Si prin var, si prin vant, si prin caldura, prin ninsoare si cruci, iar glontul imi afla tampla. Il aud cu o voce de copil sugrumat cum imi spune in spaniola: "Usted debe haber llorado entonces."  Nu cred sa fi fost vreodata mai amuzat si mai oripilat de o asemenea epifanie.De ce dracului spaniola?
   A doua zi am incercat sa smulg voalul irationalului din muncile somnului. Nu mica mi-a fost si inca imi este mirarea sa vad cat adevar absolut poate sa rezide chiar si in cele mai de smirna ceasuri ale insomniei.

Jurnal anacronic - Child of time

   Sine-die. Sine-ego. Sine-omnia. Sine-deus.

   Timpul poate fi comprimat, alungit, pus cuminte in matrite de felul cutiutelor de nisip folosite de copii pe malul marii, si mulat dupa chipul si faptele noastre. Realizez acum de ce ma opresc din scris, de ce fug din mine, de ce alunec intr-o spirala disperata a controlului, de ce timpul nu mai vrea sa se joace cu mine. Timpul este compromis acum. Sunt o fiinta in afara timpului, in afara jocului. Nu sunt nici mort, dar nici nu traiesc. Este doar liniste. Din nou ma supun experientelor de dragul experimentului.
  Azi noapte la ora 1 dimineata jucam poker cu pustani intr-un bar promiscuu din Tg-jiu. Ma amuza nespus. Stiam cu cine joc de fapt. Nu le stiam numele, dar le vedeam in ochi adolescenta primitoare. Eu pierdeam bani, iar ei timp. Timpul lor este timpul meu. Incerc sa retrag lumii un timp pierdut. In surzenia ce imi bantuie capul, ma ridic stangaci si parasesc barul. Este o ora tarzie dimineata. Tg-jiul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Chioscul cu cafeaua la 1 leu a rezistat. Ma bucur cand sunt intampinat de aceeasi raceala tampita si obraznica a unei femei de depaseste bine 50 de ani. Nu ma mai stie. Este acelasi chiosc de unde imi cumparam cafea si acum 10 ani, la ora 5 dimineata, asteptand sa se deschida biblioteca. Oamenii si locurile se schimba, depinde de noi cat vrem sa smulgem din ei si sa pastram in noi. Ma asez cuminte pe o banca si privesc cuplurile si oamenii beti in nestire cum rad, se imbratiseaza, se injura, se indeparteaza, fug, se apropie timizi iscondind din priviri caraghiosul ce bea la ora 1 dimineata o cafea ieftina si probabil amara. Zambesc ca un tampit. Langa mine stau chiar eu, la 15 ani. Privim impreuna aceleasi statuete de deasupra facultatii si admiram arhitectura crepusculara. Nu mai imi place strada Victoriei. Este populara. Inainte erau doar 2 strazi inchise, fara nici un fel de invitatie la recreere. Numai eu aveam acest loc. Acum este vizibil ochiului neantrenat. Ma intristez la aceste ganduri.
   Acum ma asez la o masa singur. M-am retras in Piano. Din nou schimbare. In drumul spre Piano, vad cladiri si oameni la balcon, savurand tigari. Fiecare colt, fiecare fereastra ma indeamna sa le amintesc, de parca as oferii omagii trecatoare si bonome unor vechi cunostinte. Sunt iritat ca nu sunt baut suficient. Imi amintesc ca am masina parcata in apropiere. Piano este gol, doar cateva grupuri asezate in colturi, grupuri largi cu fete cunoscute si fara nume, care te saluta condescendent din cap. Stiu ca sunt defect. Acum am vulnerabilitatile la vedere. Ei stiu tot. Ii invit la atac. Astept sa ma doboare. Doar eu stiu ce imi poate pielea. Stiu ca se amuza pe seama mea, pe chinurile si luptele mele, ma stiu condamnat. Asta nu ii opreste de la ipocrizie. Fac cadouri. Cumpar bere pentru ei, cognac pentru mine. Si un frappe. Ma asez la o masa in capatul barului, acolo unde se tine pesemne scena. Sau dracu' stie. Mi-ar place sa fie o scena aici. Lumea isi intoarce capul la pozitia mea nonsalanta si seducatoare prin arcuire si solemnitate. Intr-o mana tin tigara, iar in cealalta spirtul. Nu mai zambesc. Retraiesc. Deja in jurul meu siluete si tumulturi din alte vremi invita la banchet. Acum sunt fericit. Apoi trist. Apoi seducator. Acum sunt singur. Sunt agresat de un individ ce nu-si cunoaste lungul nasului. Nu imi trebuie prea multa putere de convingere sa il pun la locul lui. Nu ma mai sinchisesc. Nu asta este atacul lumii. E un caraghios. Lumea refuza sa imi rada in fata, sa ma scuipe, sa ma batjocoreasca. Ei stiu. Ei au fost aici. Sparg paharul. Imi iau tigarile si ies din bar coplesit de furie. Nu sunt suficient de baut. Am febra. Ochii imi ard, cenestezii si sinestezii. Palpitatii. Dupa mine iese acelasi personaj si ma invita sa nu plec cu masina. Ma vede tulburat. Imi ghiceste intentiile. Plec in tromba si ma indrept spre zona in care stiu sigur ca am sa ii gasesc. Nu trec doua minute ca iata-ma, depasesc linia continua si ma opresc chiar in spatele lor. Linistit astept reactia lor. Nu intarzie.
  O duduie imi cere actele. Nu isi poate explica actiunile mele. Ma amuz. In cele din urma, sunt supus etilotestului. 0.67. Ma amuz si mai tare. In alte dati puteam mai bine, acum sunt doar usor tulburat. Sa inceapa spectacolul. Pe scena intotdeauna am explicat mirobolant anumite experiente fiintiale, iar lumea s-a prefacut intelegatoare. Asta este intelegerea intre mine si ea. Eu continui sa fiu acelasi cinic, iar ea se preface intretinuta. Ii urmez la spital pentru probe. Refuz. Ma banuiesc de substante psihoactive. Intr-o oarecare masura, paseismul si anxietatea, hipoprosexia si agorafobia pot fi ridicate la nivel psihoactiv prin paroxism. Indeosebi anumite realitati sensibile. Rad defect. Nu imi ghicesc intentiile. Se satisfac cu intocmirea dosarului. Din nou amuz cumplit. Dupa aproximativ 45 de minute, sunt din nou in masina. Ma simt bine. Sunt eu din nou. Nu caut admiratia nimanui, imi caut timpul. Lumea este inca aici. Timpul nu este al meu. Sunt o fiinta desincronizata.
    La 170 km/h, prin Tg-jiu la ora 4 dimineata, cu politia in spatele tau, filozofia capata alte dimensiuni. Nu sunt auto-destructiv. Am avertizat asupra acestui pana acum in repetate randuri. Desi poate fi usor confundata. In aceste conditii, revad persoane la balcon, cupluri mai putine. Fumez. Arunc tigara pe geamul masinii si pierd politia printre blocuri. Ies din Tg-jiu si ma indrept spre o padure cunoscuta. Aici, servesc o cafea si o tigara, cu picioarele desculte in roua diminetii, privind rasaritul. Timpul ni-l construim. Eu am pierdut omul, cheagul de tristete si bucurie, si am ramas acest animal cu reflexii si reflexe umane, niciodata finalizate. Ploua usor. Mi se umezeste tigara.
  Asternuturile sunt racoroase. Imi revad cainele imbatranit, cel ce in adolescenta ma insotea tot felul de aventuri nocturne, prin paduri si campii. Ochii lui ma recunosc. El ma stie. El ma va da lumii inapoi.
  Un mic desen ce imi aminteste de tratatele lui Eco, si semiotica rezidua in astfel de animatii:
http://www.megavideo.com/?v=ACW0SDVG
   "Psihoactiv"... auzi dracie...

Requiem Gelu Albici

   Un om nepretuit, atarnand acum in memorii fugitive, ale unui fugar. Nu l-am cunoscut foarte bine, dar am purtat o adanca simpatie acestui om cu infatisare marunta, dar inzestrat cu o multime de calitati deosebite, prin care va starui in memoria celor care l-au cunoscut multa vreme de aici inainte. Amintesc de acest om din ratiuni personale si subiective, staruind celor care ar putea citi acest post ca nu are nimic a face cu ei sau trecutul lor. Inca o parte din Tg-Jiul copilariei mele, adolescentei mele, sacrificata pierderii si uitarii.
  In continuare maestre, incanta-ne..

Peter Pan goes to war

   Si intr-adevar a luat o pauza. Stiu ca toti facem asta cand suntem copii. Treci pe langa un grup de adulti, galagiosi, vulgari, intr-o vineri seara cand te intorci de la biblioteca/scoala/parc  si langa un club dintr-un oras de talie ridicola, vezi un grup aciuiat in jurul unei dudui  cu fustele pana in laringe si cu sfarcurile intarite. Si iti juri, si iti JURI ca nu vei ajunge vreodata asa. Si niciodata nu ajungi asa. Dar totodata nu iti promiti ca vei ajunge mai bine.

     Mostenesti o supradoza de luciditate si anxietate pe care nici un narcotic sau bautura spirtoasa nu o pot scutura in nici un ceas al noptii. Si D-zeule cum iti rogi moartea sa iti alunge aceste dureri si macinari de oase din gura, incat vrei sa scuipi foc divin si sa iti injectezi in mortii lor fulgere in vene. Sa transformi in scrum toate lucrurile cu mania ta. Dar clipesti. Deschizi ochii. Mireasa ta e un aglomerat de zdrente si carpe murdare cu handicap locomotor si afazie. Iti vorbeste in vise si te trudeste noaptea precum o lamie. Si vrei sa se termine totul. Iar cand ajungi in sfarsit la acest capat de lume, privesti inapoi. Intotdeauna iti inchipui, ca TU, Marele Cinic, vei zambi cand vei muri si vei cadea intr-o lume de vise plina de razboaie in care intotdeauna esti ranit de moarte dar triumfator. Narcolepsie.

  Astfel mi-am jurat si eu, iar juramantul meu s-a legat de juramintele altora, ajungand la urechile marelui OMNIPOTENT drept blasfemie. M-am opintit din toate incheieturiule fiintei mele pentru a opri prabusirea fiintelor din jurul meu si am esuat. Si am facut un pariu. Si pierd acest pariu. Sunt gata sa imi pironiti cuiele in mana si in ganduri. Sa imi boltiti teasta. Sa imi smulgeti vinul din vene si sa il beti nesatui. Drenati-ma. M-ati drenat deja de 25 de ani. 25 de ani se anunta vertiginos precum o prapastie  in care stii ca te vei arunca, si niciodata nu vei cadea. Beatitudine. Ura. Blasfemie.

   Am 24 de ani, 11 luni, 359 zile. Sunt intr-o camera semi-obscura si imi contemplez moartea sub toate chipurile ei, in functie de cum se inghesuie sa intre pe usa. Stau intins cu ochii holbati la tavan asteptand sa se coboare asupra mea ultimul strigoi. Se aude respiratia si o usoara tahicardie. Din nou, groaza se desprinde din tavan si cade grea asupra mea. Lucrez intr-o optica. Astazi am mai mintit 20 de oameni. Ii insel ca imi pasa de ochii lor. La fel cu minteam si acum 1 luna. Ii minteam ca imi pasa de talentul lor, de firea lor. Ii minteam sa se simta bine. Acum 7 luni scuipam in ciorbele lor de burta. Atunci eram mai vesel. Eram intangibil. Eram indragostit. Imi pasa. Ura. Blasfemie.

    Am 23 de ani. Suedia. Splendoare. Paduri virgine nesfarsite. Sunt singur. Am un grup de 54 de oameni, puscariasi si ratati deopotriva. Ma asculta. Am un avantaj. Ii silesc la plimbari indelungate unde invat despre amorurile lor ratate, parintii lor morti, deseurile lor existentiale. Ma inveselesc si mai tare. Majoritatea timpului sunt beat si cinic. Sunt intelectual ce pizda ma-sii.  Dobor un mamut de companie de unul singur dupa un episod dramatic in Stockholm. Visez ca langa mine sta ea. Si ma bucur, iar lumea nu stie unde sa tinteasca. Minciuna!

    Am 20 de ani. Sunt un nimeni. Apartin curvelor drogate. Apartin lumii. Sunt Cobain. Dobor cu usurinta orice spectacol frenetic al lumii din odaia mea. Cuvintele sunt de partea mea. Asemeni bauturii. Nostalgie si manie.

   Am 19 ani. Omor un om. Grecia, Xilokastro. Plaja senina, six pack de Heineken, multe tigari. Foi din jurnal aruncate in mare. Oare le gaseste cineva? Fuga. Marea fuga. Am fugit din mine. Nu ma sincronizez cu mine de atunci. Sunt tulburat si simt spiritul aventurii. Infrunt atatia oameni prin paroxismul eviscerarii fizice.

    18 ani. Majorat in ambulanta. Cunosc tutunul. Un bar promiscuu la ora 2 dimineata. Beau in cinstea mea. Niciodata nu am avut prieteni. Repulsie.

16 ani. Cat de departe sunt. Totul e suprareal. Ceruri si iaduri nemarginite, imbiindu-ma la cunoastere. Alchimie si nebunie.

14 ani. Lumea ma refuza. Innebunesc. Ma ratez social. Lipsa tatalui aflat in puscarie. Manie si dragoste pentru lume. E ultima oara cand indragesc lumea fatis. Mor si renasc.

7 ani. Experienta sexuala inedita. Copilaria nu exista la aceasta varsta. Primul sex oral cu o viitoare intelectuala. Anxietatea ma-sii cand ne surprinde. Egoism.

   Nimic nu are rost. Nici importanta. Dumnezeu e supraestimat. Damnarea sinelui e sigura. Nostalgia e o falsa aparare a conservationismului. Alienam totul cu sperjur. Acesta este ultimul meu post. Urmeaza o experienta inedita, in care imi pot adapa usor setea de razbunare.  Ne vedem in 5 ani, in care o sa imi anunt definitiv triumful asupra lumii.

The deathbed convert.
The pious debauchee.
Could not dance half a measure, could I?
Give me wine, I'd drain the dregs
and toss the empty bottle at the world.
Show me our Lord Jesus in agony,
and I mount the cross
and steal his nails for my own palms.
There I go, shuffling from the world,
my dribble fresh upon a Bible.

I look upon a pinhead...
and I see angels dancing.
Well?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me...
now?    (The Libertine, Ending..)

R.E.M. sau sindromul Peter Pan

“Omul trebuie sa fie suma mortilor si renasterilor de care ceilalti incearca sa il convinga” – Un adolescent cu caracter schizoid, manierist si hipoprosexic, internat la sanatoriul militar din Craiova in vara anului 2004.

Am fost un om ce intotdeauna a fost vasalul scopului, inlaturand cauze precum un lepros plagi, cu mici scanciri si grimase fericite de durere. Durerea e sanatoasa, atunci cand este administrata rational. De la simple automatisme si reflexe involuntare diurne, pana la cele mai agonice episoade ale noptii, calauza a fost scopul. Lecturam pentru a lua binemeritata pauza la ora doua-dimineata. 

Insingurat si fericit, inaintam in campia ce se intindea generos din fata casei, cu iarba intotdeauna umeda si neplacuta, in intunericul prietenos ce se asternea cuminte in jurul meu, lasand sa se intrevada un cer al adolescentei ce nu reusesc sa il smulg din acele vremuri vreodata, in pofida celor mai splendide opintiri si rascumpararii fiintiale. Ceasurile acelea tarzii, cand nici o suflare nu tulbura linistea, vanturile cosmice treierand si maturand orice rutina, copacii ce anuntau un salut feeric, absolut tot, un omagiu adus splendorii. Si eu, tremurand de fiorii diminetii si insomniile vitrege care imi slabeau trupul, tinand in mana stanga o cana de cafea aburinda sau deja rece, iar in dreapta, nonsalant, o tigara. Descoperisem aceste obiceiuri, smulse cu atata violenta din portretele lui Eliade sau existentialistii de pe Saint-Germain. Nu stiam ce sa pretuiesc, de parca o algebra a lucrurilor frumoase infrunta putinta omului de a cuprinde nu misterul, ci culorile si timpul lumii. Cand esti la acea minunata varsta, putin iti pasa de o anumita decriptare, de ratiunea de guvernare a lucrurilor, altceva te impinge catre acel moment absolut, cand descoperi nu doar esti singur, ci singurul.
Am sa ma opresc aici. Voi continua dupa o mica pauza.

Passion-night-horrors

Lesuri de vise si margini de cosmaruri. Port pe brate acum ganduri vlaguite si cadavre de amintiri si ma indrept nesigur in odai din ce in ce mai obscure. Totul in jur e pestilential si murmura a ruine. Mi-am aflat infernul: nu este acea liniste ce te umple de beatitudine si meditatie, ci iti inabusa pieptul si ochii cu cenusa iar ce este mai groaznic in infatisare, se dezleaga de ziduri, de bolta, chipuri infricosatoare de strigoi a caror agonie o simti din plin cum iti urla in plamani si te asfixiaza cu spaime. Apoi repejor, precum intr-un joc de iele, iti ard ochii si inmarmurit de aratari clipesti. Aburii se leaga in mod misterios si alchimic, spasmofilic in ferestre, usi, cortine si icoane. Psihozele au inceput sa ma loveasca, plesnindu-ma peste ochi, biciuindu-ma pe strada, batjocorindu-ma la tot pasul, umplandu-mi asternuturile si caietele, sorbindu-mi avide din ciorba si purtandu-mi zdrentele.
Totul devine un circ al absurdului si al grotescului. Dar nu mainile mele se confeseaza, nu e asta glasul meu, ci un tipat ce loveste in mine, sfichiindu-ma si trepanandu-ma pana la submersie totala in onirism. Ce leacuri ma vor dezlega in aceste ceasuri tarzii...

Coloana sonora "Luceafarul"

In sfarsit am gasit melodia de intro. O stiam de mai demult, dar astazi in timp ce priveam in metrou si in fata ochilor se derula o scena din film, m-am surprins inganand aceasta melodie. Splendoare..

http://www.youtube.com/watch?v=31jenMJ0UOc

Nine Inch Nails: Every day is exactly the same.

Ramas bun muzei..

Acum, tu muză blândă,
Priveşte-mi chipul adormit
Un dumnezeu neînsufleţit
Am fost, fiind poetul candid.

În slujba cuvintelor ce nerostite,
Răsfrânte-n desfătări şi pasiuni,eternele morminte,
Pustii şi triste, cu sânge şi sudoare ispăşite,
Tăcerea numai îmi rămâne, sublimă muză printre muze.

Iar în răstimpul cuvenit,
Pudoarea lumii, necinstit
Am căutat-o, precum un cinic
A inspira, mărturisesc, înfrânt şi risipit.

Acum nu voi a le mai fi,
Martirul cel din urmă să privesc
Regatele mizere a le strajui,
Şi numai pentru mine glăsuiesc.

Doar corbii ce pornesc în bezna iernii,
Ducându-mi roza şi supliciul pe al tău mormânt,
Curme de vifor în calea crucii, iar al troienii
Are să fie, al tău ecou, pecetluit cu-al meu cuvânt.

Ubicuu şi sălbatic chin,
Fior prea nobil, consacru nebuniei,
Numit nechibzuit de sfinţi declin,
Doar eu voi fi atunci, omagiu veseliei...

Acum, acolo,în întunericul etern al sorţii
Mi-am revăzut chipul satanic, jertfa nebuniei
Martirul iernii, poet chemat infernului
Şi întrupat, pornesc iar amintit,în veleatul vieţii.

Gospel and heretics..

A tribute to fortune, perhaps one which inspired my nature over time, ennealing my forehead to those that claim to be high poets, submitting myself to a higher degree of existence, would be a state of a generous ressurection, avlicial both to time and art.
I never knew who i was, nor hither nor anywhere, so that once i turn my consacrated and alleged dwellings, i will dissipate within the elongations of that precise time, my absence, complementary to a bacchantycal bliss and splendor, whilst the most terrible anguish would trigger. Not once i have wondered upon my sanity, if sanity is what they call it, this dormid despair of lethargy, misery and ephemeral truisms. I rejoindered as a child to close my eyes as the others layed within the most unfortunate coma and unconscience. I looked upon the churches of their deity, as a blind man chiselling the thighs of a morbid virgine. I found no live interest in such frivolish acts of imagination and helplessness. I know not who i am, but rather than a saint, i am decadent, an obtuary of my doings . So much to explain to you, and every time still i open this bloody window and trust my words in confidence that they shall burry my secrets and my legacy for you to discover them, doubt seeds itself beyond my convictions, and oblivion makes of despair, an ail for the wicked souls that may never find peace and rest, but when at last, before the midian retorts of nightfall and madness install, then, in one sublime and continuously ascending bliss of an embrace before tearing my poetry and watchthe roses wither. Just then i open my eyes...
Several times i have tried unsuccessfully to attend to my thoughts, but as soon as i knowledge such a fact, i immediately estrange my will, i suspend myself in an “untime”. Not that i am not inspired, but i seem to hold to a better remembrance of myself. For instance, now i have the same feeling as in a cold night, as i was crouching my being on a bench in Larissa, Greece. A vagrant, with a dark mantle, covering himself on a winters night, near a lake... People, speaking in a strange manner, which seconds ago i used to understand, then seemed uninteligible. I held my gaze upon the firmament, watching every shadow and incandescent craft of men, blistering over the surface of the lake. Echoes, emerging from all parts, me crouching more, the portrait of a pagan soul, excrcuciated in both tragedy and ridiculous. And what is there more agonizing for a poet than the ridiculous... His only expiation would be to become cynnycal. I closed my eyes then, thinking of the girl which named me that day a supernatural creature, a vampire, which never the less, was very amusing for that state of mind in which i had found myself at that time.
It would be unfair, both to me and you, to confess that i have depleted by some manner my ghosts... No, things remain yet to be spoken of... But i cannot spontaneously, and that is to be understood as a gauge of precaution, for i engage myself kneeling before my thorough existence. And i find myself to be an infant, contemplating from the edge of my existence, the cradles and vyllions of my seducing phantoms over time... And the beauteous tale of my unchristianizing doubts, would be the childblains of my ascensions... Soon afterwards i found myself in exhaustive oblivion, as the ancient gods stood besides me, bearing hunger and thirst, standing over the Vulg at a hoist of thousands of meters above ground, and still, at the perygeus of my soul. Darkness is much colder when solitary and suspended by the gallows of pilgrimage.... I slept for seven days upon Mount Olympus, a place of an absolute and obscure haze, if you manage to exceed conventions, dialects, idioms, truisms, and simply feel and viscerate yourself, there, in darkness, building your cenotaph.
Urging myself at every hour, regardless to daylight, never to abandon myself, to be in that strange afternoon, where i find my rest in the arms of thine, awaiting as if to find myself once, either upon a cross, or on those heathen lands, unknown by any human condition, or better yet, turned from any soul, within the shadows and meadows of my own hectic faith... Cruel goal for my disturbed sences. And still I hold for dear life as always...

Epoca decadenta a sfintilor

The black star of a winters’ morning... Sepher Raziel... Ecleziastul...
Pentru a marturisi lucrurile ce vor urma nu ma sfiesc a ma dezlantui din fresca poliglota si cabalistica, am sa iti vorbesc in imagini, asa cum nu am mai facut-o inca. Ar trebui sa imi smulg din mine confesiuni din alta data, pasii facuti in cenusa inca aburinda a umbrelor moarte sa le sterg cu sangele virginelor, lacrimile ce au curs treierand carnea pe obraji candizi, sa le zdrobesc in nervuri, sapand santuri de deznadejde pe chipurile tuturor, numai atunci vor vedea. Ar trebui sa pasesc solemn in biserica ctitorita de fiinte fabuloase si crude, sa ma dau jos de pe cruce, sa reintru in apele botezului, iar acolo sa ma lepad de suflet si de carne, iar preotul sa imi rosteasca numele cu care m-a smuls nefiintei. Sa caut din nou mitra mamei, sa imi contract intreaga faptura astfel incat sa converg impreuna cu toti demonii mei in nefacere, sa imi implant urletele in tarana, sa sfasii si sa jupoi toata fiintialitatea de existenta ei, sa ma dispersez in intuneric si sa vanez, acel culminant si exacerbat avant cinegetic dupa ingeri si dupa Dumnezei. Crucea mea sa fia piatra de capatai a tuturor tigvelor, iar suferintele mele, incantarile si binecuvantarile sufletelor agonice. “Timpul meu nu este timpul lor...”.
Decembrie sosise, mai trista si mai apasatoare ca niciodata. Troieni imense incercau temerara incercare a oricarui trecator, iar sa fi fost pribeag, pribegia ti-ar fi devenit pe loc blestem. Un iures infernal de fulgi cadeau din firmamentul atunci luminos, acum crepuscular, iar vremea se racise cu totul. Strada era pustie, asa cum o vedeam arareaori, fara ca acest lucru sa ma tulbure catusi de putin. “Paramnezie... tu niciodata nu vei stii cine sunt cu adevarat, ci doar in clipa mortii, cand ochii ti se vor inchdie, in cumpana nefiintei, in zborul spre lumina, vei vedea cea din ultima umbra... cum iti razbuna dragostea..” Era tarziu, ceasul anuntand de mult doua dimineata. Capul imi era greu, cu vagi impresii si cenestezii, toate mai inversunate, coplesindu-ma in orice moment de concentrare. Ma obisnuisem cu batranul meu trup, care pe zi ce trecea, devenea si mai slabit, trezindu-ma pe zi ce trece mai mort, mai nefunctional, simtind moartea proliferand si strecurandu-se in carne, membre, sange, aducand totodata si uitarea... “Tu nu intelegi... nicicand nu pot sa te parasesc, asta ar fi sa ma dezmint.” Odaia, slab luminata, devenise murdara, peretii uscati si vlaguiti de orice putere de impresie, stateau nepasatori, asteptand parca si ei un lung travaliu, obositi de ani si de sprijin, emanau racoare, un frig ce parea sa dainuie dintotdeauna in ei. Mi-am deschis ochii... Lucrurile nu se schimbasera. Cand in stare de veghe brusca, toate simturile se grabesc sa perceapa, iar orice adiere, fascicul de lumina, iti poate vatama fie privirea, fie auzul. Atunci in acuitatea aceea, un urlet ti-ar zdruncina orice ratiune, ai ramane inmarmurit de starea gratioasa a trupului vandalizat de asociatii de sentimente si senzatii, pe care bietul trup nu le incearca treptat, ci brusc, toate ingramdindu-se in el, precum demoni ce pandesc prima licarire de viata, gata sa o devoreze. Deschizand ochii, m-am sculat in capul oaselor, de unde am vazut lumanarea ce abia palpaia, amenintand in orice moment tenebre absolute. Masa, o lavita batrana si tocita, cu greu reusea sa ramana in picioare. Carti, manuale si sinaxare, tratate si ilustratii, toate precum niste limbi infernale de foc, ale unei fapturi chinuite murita de mult, cu aceste limbi ce vorbesc intr-un grai mort, necunoscut nimanui, decat celui cu potestas clavium (stapanul cheilor). Un alt sentiment ciudat si chiar sufocant este ca atunci cand deschizi ochii, in jurul tau se desfasoara un banchet de umbre, fapturi si nimfe, intr-o splendida orgie de lumini si umbre, apoi diafane dispar... Dintotdeauna m-a amuzat acest aspect. In curand aveam sa implinesc opt decade de existenta. Avusesem o existenta cumplita, fiind asemeni unui calugar nebun, ba in asceza, ba in cele mai sublime extazuri. Viata mea s-a aruncat in cele mai adanci si insondabile hauri, iar din beznele cele mai adanci, in incandescentele cele mai siderale. Cred ca asta a fost viata mea... o mistuire a intunericului in imbratisari de lumina orbitoare. Profesor la Academia de Stiinte Comparate din Wittenberg, inca vreo trei titluri savante pentru descoperirea vreunui artificiu, o gramada de carti publicate. Eram acel chinuit care social ducea un grozav plictis, parca intemnitat... “Eu nu pot sa fiu firesc... niciodata nu voi fi firesc, stiu firescul, il contemplez in orice moment, cand nu pot fi firesc, deoarece imi trunchiez orice simtire, altfel lumea nu ar mai fi cum este ea acum... Sunt un nebun sublim...”. Acum locuiam la Paris, in cea mai deplina seninatate si impacare cu sine, singuratate si liniste. Pentru unii murisem de mult, auzeam de la cutare cum il intreba pe cutare, daca mai traiesc sau daca a luat parte la funeraliile mele. Ceea ce ma amuza nespus. Eram o fantoma, un chip amorf, care nu mai putea sa reflecte vreo emotie, vreo statornicie, nimeni sa nu fie vreo marturisire existentiala. Imi priveam bratele uscate, chipul garbovit, parul cenusiu si imi zambeam. “O adevarata metamorfoza”.
In medicina fusesem cu adevarat revolutionar, iar Elixirul Tineretii la vechii alchimisti nu mai era o simpla utopie. Descoperisem regenerarea tesuturilor prin flagelul ce chinuia necrutator omenirea, prin cancer... Fie el benign, malign, este o tumoare a carei mijloace de proliferare ramases un mister. Anticii detineau secretul, prin practica vechii medicine samane, culturi si ritualuri cand pregateau un lichid misterios, presarat pe ranile razboinicilor raniti. Nu existau formule magice, ci acel lichid, construit de Prometeu, traditia fiind continuata prin Hipocrate, ajungand pana la un misterios Orfeu. Tesutul mort sau bolnav era devorat, celule noi fiind regenerate. Prin controlul excesiv al cancerului, se putea manipula pana la o structura complexa, iar revelatia nu a intarziat sa se manifeste. Au fost nascuti hibrizi, unii cu aripi, altii adaptati ca lykantropi. Se adeverise ca intregul trecut, oricat de nebulos, cu toti zeii si toti eroii, erau de fapt amintiri, reminiscente ale unei medicini revolutionare. In cele din urma insa gloria se stinge, discipolii te parasesc, eu imi refuzasem nemurirea, devenind ultimul muritor. Numele meu era contele de Saint-Germain. “Inchide ochii, absolutul te va napadi din toate colturile gandirii, rapeste-ti prezenta de aceste timpuri, lasa-te inghitita, calca pe meleagurile dincolo de vaz... Acum vei simti durere, cu cat te indepartezi de mine, iar eu nu voi mai putea merge, sunt mort de mult, sunt un spectru...”.
Ma grabesc sa ma imbrac strasnic, mintindu-ma ca ma grabesc undeva, desi in realitate aveam tot timpul la dispozitie. Nimeni nu mai stia de mine, insa imi placea sa ma amagesc de fiece data cand reuseam sa ma trezesc ca ma grabesc undeva. Apoi, ma asezam placid printr-o cafenea, disimulat in aparenta unui batran decrepit si ramolit, mai mult senil decat viu. Aici, observam ipochimenii ce aveau acum tot timpul, ba chiar si timpul meu, gratie nebuniei unui singur om, inspiratiei revolutionare cu care a pus atat de frenetic stapanire pe ratiunea mea, acea idee. Nimeni nu stie ca am sa mor, iar acolo ii spanzur cu privirea... “Nu eu sunt mort pentru lume, ci ea este moarta pentru mine...”. Dadusem nastere la aceasta lume, acceptand naufragiul mortii mele, iar acum contemplam fiecare creatie a mea, eu, cel din urma ce se ingropa in privirea fiecaruia, al carui veleat urma sa fie trunchiat, eu eram cel din urma. Ca de obicei imi iau condeiul, (o pana aurita, care o primisem drept cadou pentru activitatea stiintifica depusa de pe la vreun sincopat al carui leac reusisem sa ii curm teama de moarte), si scotand o foaie de hartie, scriam delineavituri... Niste anluminuri din secolele lui Dante, lui Petrarca, schite davinciene, reforme lutherane sau cele apartinand lui Erasmus, imi smulgeam pe fiece zi ce trecea, cate o limba de foc de pe lavita veche din odaie, ingropand-o in pieptul meu, singurul lucru ce inca palpaia in mine. “Insanity’s crescendo... rather than to see you old, the only eternal thing that i take as a reminder, i better leave..”. In ziua aceea semnam delineavitul pe o foaie veche, al carui autor nu imi stauia inca in minte... Un barbat cuprins intr-o rama sferica, dimensiunea simetrica a timpului. bratele sale atingand parabola acestuia de unde curgea pe margini in aripi. Faptura scindata in jumatati contrare, iar din picioare pornind crengile copacului interzis probabil... Dar cine putea fi autorul unui asemenea desen? Vreun antic pagan al carui facsimil s-o fi ratacit printre anluminuri si ilustratii... Nicidecum, a fost intentionat pus acolo, dar de catre cine? Mi-am ridicat privirea tulburat iar langa mine, se asezase un tanar cu o expresie chibzuitoare, blanda si compatimitoare. Trist, privea acelasi desen, iar in cele din urma s-a indreptat catre urechea mea unde a soptit... “Ce pacat ca nimeni nu va sti vreodata ce vinisoare placute provoaca vinul amestecat cu vodca...”. “Pecca fortiter... Explevi mortalitatem... Jesu muori feninsio arvin avore... Maria....”. Dintr-o data totul s-a naruit, cladirea, oamenii, s-au prabusit cu totii, de parca un poet ar fi atins struna vreunei viori generatoare... O caldura eterica incepuse sa imi bantuie trupul, si atingand paroxismul m-a desfacut din prinsoarea crucii. M-am trezit transpirat, gafaind, usor tremurand, cu asternuturile umede. Tresarind am simtit ceva langa mine tresarind de asemeni... “Ce s-a intamplat Ciprian?” “Nu, nimic... “M-am ridicat brusc, intrebandu-ma precum un alienat unde puteam sa ma aflu la acel moment. M-am indreptat spre o fereastra. Afara ningea, o ninsoare placuta, blanda, printre morminte, ninsoarea ce nu va avea sa vina vreodata. Ma aflam in Turda, aveam 17 ani... Am privit chipul necunoscut pe care abia daca reuseam sa mi-l smulg amintirii, al acestei fapturi, necunoscute, totusi atat de calda. instinctiv i-am rostit numele... Aceasta si-a deschis incet ochii, eu refacand chipul si trasaturile ei din memorii pe care daca abia le distingeam, chipul ei era refacut din amintiri, nicidecum dupa realitate. Atunci am inteles ca lumea pe care eu o vad, este desincronizata, eu nu voi putea nicicand sa vad lumea asa cum este ea, ci precum un orb sau vreun nenorocit chinuit de cataracta, voi reface lumea dupa amintiri, iar pentru acest lucru trebuie sa te afli in intunericul absolut. In noaptea aceea, dupa ce i-am mangaiat chipul, incercand parca sa zambesc, mi-am luat adio de la ea... De ce? Chipul ei nu a mai corespondat cu realitatea mea, cu portretul tau... M-am pierdut de indata in gara pustie, fumand si asteptand un alt timp... “Nu eu imi justific faptele, ci neputinta timpului...”.

Desfacerea

Deschide ochii sau mai bine inchide-i,
Simte-ti fiinta cum uita, pierde si compune
Chipuri si trairi din alta brusca amintita lume,
Inchide-i doar definitiv, nu ochii tai, ci pe ai mei.

O ceata rece soarbe avid acum din intuneric,
Luminile trecute cu nopti de vara se retrag,
Urmand tumultul, ramane un chip ciudat, de mimi sculptat
Si umbre de cerneala parfumata drag,uscate-n frig.

Alb fantomatic scris copilareste Testament,
Rostit de guri ranite si maini de ceara cer pamant,
Si ceata asta candida incandescenta,se apropie purtand
Comic si incomplet,tardiv dar etern,chipul lumii, un duh recent.

Din dreapta mea, osia din mercur a firmamentului demult,
In stanga noastra,cu sclipiri de iad,sta negrul absolut,
Inainte, inapoi, cu capul spre apus,crucea, cu capete de lut,
Intre mine si noi, e el,tacut,surprins, un inger decazut.

Fara sfiala, precum o cinica insomnie
Pata cu aripi ma priveste indelung
Purtand in asteptarea sa solemna vie
Ceata nerisipita pe care o ajung.

El nu vorbeste, dar eu ascult
Traind senzatii de amintire,
Nevrotic cu caderi in nesimtire
Chiar de nu aud, el nu e mut.

E cufundat in rugaciune, calugar apostat,
Eu ma afund in iad, ingrozit si invocat.
Acum,inchide ochii dar aminteste-ti sa nu uiti
In clipa urmatoare,pe veci sa ii deschizi.

Lumini de piatra a-sfintita
Imi dilata pupila cu amintiri ciudate
Dar ochii nu mai dor in gaura ranita
A pamantului, care ma va primi ca frate.

Priveghi, botez, declin

Nicicând altfel decât speranţa cea din urmă,
De soartă, harazită veleatului străin luminii,
Născut în umbre temporale, smuls cărnii în voluptatea facerii,
Speranţa, jertfă diabolicului, ce crud pe buze moarte-o curmă.
Eu nu cunosc nici timp, nici sacri demiurgi,
Nici alte ape ca tenebrele prea sfânte,
Resuscitat nu din eter, ci din cleştar şi din morminte,
Pornesc păgân, numit ba drac, ba sfânt de slugi,
Ce-s sărutate-n poleială, neînsufleţiţi şi trişti,
În timpuri de priveghi, botez, declin.

Mephisto: Ah, suflet mistuit de tribulaţii,
Frământat de fleacuri prea vulgare,
Ai cutezat, în miază-noapte,
La ceasuri când pornesc damnaţii
Din chingi şi cruci, fecioare desfrânate,
Călăuziţi de-ale tale muribunde şoapte.

Însufleţit de agonia tot crescândă,
Chemai nebun, suflete ce descărnate
Îţi repugnă cu a lor moarte,
Tu le chemai orbit, cu drept ofrandă
Feştila cea din urmă, agonica speranţă.

Din încleştările de umbre
Veghind asupra timpului,
Am spulberat acele suflete tanjinde, searbede,
Şi m-am închipuit, prin ebuliţia sângelui.

Sărmane suflet, firmamentul se cutremura,
Îţi spun acum târziu, atunci mă tulbura,
Şi ploaia, şi ceaţa, şi vântul şi iureşul de chipuri,
Ce le-ai fi îndrăgit cândva, în alte timpuri,
Simţirile-ţi prea nobile, şoptite chiar de Erebos,
Făgăduind a mea îngăduinţă,în crivăţul tăios,
Eşti botezat şi tu, infantul, iar speranţa cea din urmă,
Ce-mi ispăşeşte natura afurisită,drept arvună .

Pocalul de arsenic,
Atuncea plin, acum golit,
Să fie şerpi în trupul dobândit,
Sublimă alchimie în mormântul unui ucenic.

Iar ceasul, când nu gnoze, doar deliruri
Sortit pieirii, nădăjduind chiar moartea,
Nu va mai fi, asemeni chiar făptura mea,
Când vei deschide ochii, vor fi eternii aburi.

Muzele: Din veacurile timpurii informe,
Când timpul nu însufleţea nici bezne, nici lumină,
Am luat fiinţă noi, printre tenebrele sincrone,
Smulse fiind din pântec de virgină.
Unii o numesc fie Eter ori Vid,
Sorginte ne-a fost nouă, celor dintâi
Scăldate-n stihiile turbate, din genunele avid
Am rostit cuvintele poeţilor, blestem şi căpătâi,
Şi cruce şi mormânt, şi epitaf plângând
Le-am hărăzit lor, descendenţi sublimi din pântecul păgân.

Obtuarul: Pustiul veleat a celui din urmă descendent,
Alăptat din sânul candid al primei muze,
Se-apropie de-al său sfârşit, iar el absent,
De mult murise omul, doar umbra priveghea pe buze,
Sub baldachinul negru, amoc discernământ.
Poetul : Privindu-ţi chipul descompus, ce alteori,
Dezmierdat de siluete, ce ne iscodeau
Surprinse de tărâmul fără sori,
Iar tu ba umbră, ba biet trup, porneam
Ambii în surghiunul crud al nefiinţei.

Obtuarul: Acum, tăcere, din agonia morţii se desprinde
Omul sfârşit priveşte în urmă-i decadente
Castele şi habotnici, istorii sacre şi fiinde,
Căci lumea piere înaintea-i, poetul doar trăieşte.

Poetul: Afurisit împieliţat, satir ridicol
Decrepit, rămâi un biet silen vulgar.
Iscusitul alchimist fără habar,
Să osebeşti arsenicul de vitriol.

De veacuri cauţi deşertul rămăşag
Cu sufletu-n al morţii prag,
Nu clipe, veacuri vreau răgaz
Şi nu gnoze sau ieftinul extaz
Ci înfruntând sinistrul virfor, eu pornesc
Potrivnic empireului, să mi-o cuprind pe Euridice.

Coma Enfiera

Trezeste-ma Doamne, atunci cand,
Din sanul umbrelor si veacurilor
Doar umbra nefiintelor ce vor veni si sunt
S-or inclesta printre genuni in miezul zorilor.

In lupta beznelor, luminlor si demiurgilor,
De cinci ori fost-am binecuvantat,
Fantoma-mi draga si eternal primea povara simturilor,
Iar bezna-n urma nefiintei, cu neuitarea m-a chemat.

Astfel, si mor si sunt nascut,
Si Doamne, timpul a trecut,
Si-am fost, fiind si sunt
Un pacatos in slujba sfantului cuvant.

Ingenuncheat in urma crucii putrezite,
Veghind la oase sfinte, discarnate, pironite,
Fecioara-mi cheama numele, purtat de vant
Numindu-ti umbra, D-zeul meu cel orb si mut.

In noaptea unei ierni necrutatoare,
Cand fiul omului vede lumina cel mai bine,
In bezne umede si acromatice, in sine
Imi afla chipul, chingile, numele si moare.

Caci doar poetii poarta-nsemnul
Diabol consacrat betiei unui sublime ubicuu
Dementa lor frumoasa insotind amorul,
Intoarce vraja si bluestem, recunoscand un zeu.
Orfeu!

Copii soarelui ajunsi de umbra neaparat,
Devin amorfi, moluste putrede, ce groaznic urlu si gem
Iar eu veghind la groaza lor, m-au fermecat si ingropat
In racla de clestar, cu molii de argint si spirit necurat.

Trezit din adormire,
Pornim si eu cu noi spre tine,
Bestie electrica din carti si ceruri
Ajung in tine si ma vad, oglinzi in ceruri.

Tu nu esti tu, iar ei sunt noi, si noi nu suntem.

Muriti visand suflete dragi,
Afland dulce uitare secunda oara,
Jertfiti simtirii dragoste, amintiri si vise vagi,
Altminteri, precum odinioara.

Anamnezia

Oh, specie sublimă de înaripaţi
Ce vag tumult de aripi şi ce cânt,
Porneşte către-al meu, purpuriu, neplâns, mormânt,
Săpat de însăsi muze, sub veghea zeilor ce îmbătaţi,
Rostesc solemn, deasupra pragului morbid de draci.

Iar unul mai sălbatic, dintre-ndumnezeiţi,
Înşfac-o muză feciorelnică, târându-şi ciotul
Deasupra nurilor şi fierbinţilor ei rugăminţi.
Apa şi focul, ce tulbură atâtea minţi
Întoarce tatăl spre incest, uitarea este solul.

Ce blestemat e avatarul
Când fie zeu ori om de rând,
Virtutea e răscumpărată,vlăguită nu prea scump,
Căci vaporii smoliţi ce-i clocotesc în sânge
În fiara crudă, orbiţi în beznă, neprihănirea-ajunge.

Ciudată copulaţie, agonica strânsoare,
Amară,frenetica ei voluptate, nelegiuita încleştare,
Apoi genetica-alchimie, lacrimi şi sânge,
Turbata seminţie, spre-al meu mormânt se scurge,
Resuscitând ofidic, sucind şi întorcând din trup chiar moartea.

Treptele ce urcă nu sunt altfel decât serpentine,
Urcate de lumini ce încarnate, privesc mereu în jos
Triste şi difuze ceţuri ale dimineţii,când odrasle siderale
Mi-au returnat bătrânul trup desprins din chingile eterne autumnale,
Şi învăţ iar a păşi, dar nu a râde, poetul de pe urmă, învaţă a muri.

Iar pasiunea, furia, moartea,
Văpăi în echinocţii boreale,
Patimi, chemându-şi geniul inspirat,cartea
Sfântului ce rătăceşte, născut nu om, în calea
Blestemată a catafalcului, în giulgiul unui dumnezeu...

Incipit vita nova...

Ora 10:10, 9 aprilie 2010. Imi staruie o intrebare in minte, sfredeling toate intrebarile cotidiene dand nastere la monstri si himere de neinchipuit. Daca unul isi reziliaza trecutul, aruncand in marele hau al uitarii parinti, frati, mirosuri preferate, umilinte, promenade desucheate pe malurile existentei, simtiri si spaime fara capat, acel om va renaste din nou? Si daca e astfel, atunci exista un soc anume care ar putea lobotomiza acea parte a gandirii suficient de mult pentru a exorciza demonul trecutului? Hic et nunc...
Si totusi, trecutul este o mostenire pretioasa, ce nu trebuie lasata la indemana manipularii oricarei zile de inceput de primavara. Viitorul pare nesemnificativ, iar prezentul este prea scurt. Probabil cel mai scurt din cele trei timpuri. Un mare handicap in ontologia romaneasca este nedescifrarea materrnitatii prezentului. Nici macar istoria religiilor, cu tot panteonul ei nu a reusit sa articuleze prezentul satisfacator.
Munca la noul proiect "Luceafarul" inainteaza anevoios. Crize de vagotonie si dureri de dinti. O multime de idei imi dau tarcoale, precum femei vaporoase si usuratice ce cauta imbratisari patimase. Repulsie definitiva manifestata fata de tot. Linistea e nicaieri de aflat. Starea asta s-ar putea prelungi dincolo de aparentele obisnuitului. Adolescent fiind, indrageam orice forma de patologie, de la gripa pana la durere de dinti, gasind-o fecunda si propice pentru a da curs unor psihoze sacre si cuminti. Cred ca boala pentru o minte neprihanita dar totodata diabolica (conceptual vorvind, aceste minti sunt cele mai diabolice)este smulgerea finala din mormantul carnii si circul abracadabrant al simtirilor si aruncarea intr-un zeu al opiului.
Stiu ca in curand, metamorfoza va fi deplina. Urmeaza marele Armageddon. Atunci vor navali din urma toate ceasurile consacrate fiintei sublime, poetul, si omul cu contractul social. Pariez pe moartea lui Constantin Ciprian, deplina si absoluta cu simple reflexii de zambet amar si cinic. Poetul va strapunge pieptul omului, asemenea cum D-zeul crestin a fost mormait in biblii si istorii de catre minti ciudate. Este o chestiune de zile, ore, sau mai mult. Nu as avea cum sa spun... Prezentul este un mare handicap cu nici o functie de predictie obiectiva. Cu spatele intors la lume, pornesc din nou in marele genune apocaliptic al psihozei. Ce sublim iures traverseaza aripile...