Passion-night-horrors

Lesuri de vise si margini de cosmaruri. Port pe brate acum ganduri vlaguite si cadavre de amintiri si ma indrept nesigur in odai din ce in ce mai obscure. Totul in jur e pestilential si murmura a ruine. Mi-am aflat infernul: nu este acea liniste ce te umple de beatitudine si meditatie, ci iti inabusa pieptul si ochii cu cenusa iar ce este mai groaznic in infatisare, se dezleaga de ziduri, de bolta, chipuri infricosatoare de strigoi a caror agonie o simti din plin cum iti urla in plamani si te asfixiaza cu spaime. Apoi repejor, precum intr-un joc de iele, iti ard ochii si inmarmurit de aratari clipesti. Aburii se leaga in mod misterios si alchimic, spasmofilic in ferestre, usi, cortine si icoane. Psihozele au inceput sa ma loveasca, plesnindu-ma peste ochi, biciuindu-ma pe strada, batjocorindu-ma la tot pasul, umplandu-mi asternuturile si caietele, sorbindu-mi avide din ciorba si purtandu-mi zdrentele.
Totul devine un circ al absurdului si al grotescului. Dar nu mainile mele se confeseaza, nu e asta glasul meu, ci un tipat ce loveste in mine, sfichiindu-ma si trepanandu-ma pana la submersie totala in onirism. Ce leacuri ma vor dezlega in aceste ceasuri tarzii...

Coloana sonora "Luceafarul"

In sfarsit am gasit melodia de intro. O stiam de mai demult, dar astazi in timp ce priveam in metrou si in fata ochilor se derula o scena din film, m-am surprins inganand aceasta melodie. Splendoare..

http://www.youtube.com/watch?v=31jenMJ0UOc

Nine Inch Nails: Every day is exactly the same.

Ramas bun muzei..

Acum, tu muză blândă,
Priveşte-mi chipul adormit
Un dumnezeu neînsufleţit
Am fost, fiind poetul candid.

În slujba cuvintelor ce nerostite,
Răsfrânte-n desfătări şi pasiuni,eternele morminte,
Pustii şi triste, cu sânge şi sudoare ispăşite,
Tăcerea numai îmi rămâne, sublimă muză printre muze.

Iar în răstimpul cuvenit,
Pudoarea lumii, necinstit
Am căutat-o, precum un cinic
A inspira, mărturisesc, înfrânt şi risipit.

Acum nu voi a le mai fi,
Martirul cel din urmă să privesc
Regatele mizere a le strajui,
Şi numai pentru mine glăsuiesc.

Doar corbii ce pornesc în bezna iernii,
Ducându-mi roza şi supliciul pe al tău mormânt,
Curme de vifor în calea crucii, iar al troienii
Are să fie, al tău ecou, pecetluit cu-al meu cuvânt.

Ubicuu şi sălbatic chin,
Fior prea nobil, consacru nebuniei,
Numit nechibzuit de sfinţi declin,
Doar eu voi fi atunci, omagiu veseliei...

Acum, acolo,în întunericul etern al sorţii
Mi-am revăzut chipul satanic, jertfa nebuniei
Martirul iernii, poet chemat infernului
Şi întrupat, pornesc iar amintit,în veleatul vieţii.

Gospel and heretics..

A tribute to fortune, perhaps one which inspired my nature over time, ennealing my forehead to those that claim to be high poets, submitting myself to a higher degree of existence, would be a state of a generous ressurection, avlicial both to time and art.
I never knew who i was, nor hither nor anywhere, so that once i turn my consacrated and alleged dwellings, i will dissipate within the elongations of that precise time, my absence, complementary to a bacchantycal bliss and splendor, whilst the most terrible anguish would trigger. Not once i have wondered upon my sanity, if sanity is what they call it, this dormid despair of lethargy, misery and ephemeral truisms. I rejoindered as a child to close my eyes as the others layed within the most unfortunate coma and unconscience. I looked upon the churches of their deity, as a blind man chiselling the thighs of a morbid virgine. I found no live interest in such frivolish acts of imagination and helplessness. I know not who i am, but rather than a saint, i am decadent, an obtuary of my doings . So much to explain to you, and every time still i open this bloody window and trust my words in confidence that they shall burry my secrets and my legacy for you to discover them, doubt seeds itself beyond my convictions, and oblivion makes of despair, an ail for the wicked souls that may never find peace and rest, but when at last, before the midian retorts of nightfall and madness install, then, in one sublime and continuously ascending bliss of an embrace before tearing my poetry and watchthe roses wither. Just then i open my eyes...
Several times i have tried unsuccessfully to attend to my thoughts, but as soon as i knowledge such a fact, i immediately estrange my will, i suspend myself in an “untime”. Not that i am not inspired, but i seem to hold to a better remembrance of myself. For instance, now i have the same feeling as in a cold night, as i was crouching my being on a bench in Larissa, Greece. A vagrant, with a dark mantle, covering himself on a winters night, near a lake... People, speaking in a strange manner, which seconds ago i used to understand, then seemed uninteligible. I held my gaze upon the firmament, watching every shadow and incandescent craft of men, blistering over the surface of the lake. Echoes, emerging from all parts, me crouching more, the portrait of a pagan soul, excrcuciated in both tragedy and ridiculous. And what is there more agonizing for a poet than the ridiculous... His only expiation would be to become cynnycal. I closed my eyes then, thinking of the girl which named me that day a supernatural creature, a vampire, which never the less, was very amusing for that state of mind in which i had found myself at that time.
It would be unfair, both to me and you, to confess that i have depleted by some manner my ghosts... No, things remain yet to be spoken of... But i cannot spontaneously, and that is to be understood as a gauge of precaution, for i engage myself kneeling before my thorough existence. And i find myself to be an infant, contemplating from the edge of my existence, the cradles and vyllions of my seducing phantoms over time... And the beauteous tale of my unchristianizing doubts, would be the childblains of my ascensions... Soon afterwards i found myself in exhaustive oblivion, as the ancient gods stood besides me, bearing hunger and thirst, standing over the Vulg at a hoist of thousands of meters above ground, and still, at the perygeus of my soul. Darkness is much colder when solitary and suspended by the gallows of pilgrimage.... I slept for seven days upon Mount Olympus, a place of an absolute and obscure haze, if you manage to exceed conventions, dialects, idioms, truisms, and simply feel and viscerate yourself, there, in darkness, building your cenotaph.
Urging myself at every hour, regardless to daylight, never to abandon myself, to be in that strange afternoon, where i find my rest in the arms of thine, awaiting as if to find myself once, either upon a cross, or on those heathen lands, unknown by any human condition, or better yet, turned from any soul, within the shadows and meadows of my own hectic faith... Cruel goal for my disturbed sences. And still I hold for dear life as always...

Epoca decadenta a sfintilor

The black star of a winters’ morning... Sepher Raziel... Ecleziastul...
Pentru a marturisi lucrurile ce vor urma nu ma sfiesc a ma dezlantui din fresca poliglota si cabalistica, am sa iti vorbesc in imagini, asa cum nu am mai facut-o inca. Ar trebui sa imi smulg din mine confesiuni din alta data, pasii facuti in cenusa inca aburinda a umbrelor moarte sa le sterg cu sangele virginelor, lacrimile ce au curs treierand carnea pe obraji candizi, sa le zdrobesc in nervuri, sapand santuri de deznadejde pe chipurile tuturor, numai atunci vor vedea. Ar trebui sa pasesc solemn in biserica ctitorita de fiinte fabuloase si crude, sa ma dau jos de pe cruce, sa reintru in apele botezului, iar acolo sa ma lepad de suflet si de carne, iar preotul sa imi rosteasca numele cu care m-a smuls nefiintei. Sa caut din nou mitra mamei, sa imi contract intreaga faptura astfel incat sa converg impreuna cu toti demonii mei in nefacere, sa imi implant urletele in tarana, sa sfasii si sa jupoi toata fiintialitatea de existenta ei, sa ma dispersez in intuneric si sa vanez, acel culminant si exacerbat avant cinegetic dupa ingeri si dupa Dumnezei. Crucea mea sa fia piatra de capatai a tuturor tigvelor, iar suferintele mele, incantarile si binecuvantarile sufletelor agonice. “Timpul meu nu este timpul lor...”.
Decembrie sosise, mai trista si mai apasatoare ca niciodata. Troieni imense incercau temerara incercare a oricarui trecator, iar sa fi fost pribeag, pribegia ti-ar fi devenit pe loc blestem. Un iures infernal de fulgi cadeau din firmamentul atunci luminos, acum crepuscular, iar vremea se racise cu totul. Strada era pustie, asa cum o vedeam arareaori, fara ca acest lucru sa ma tulbure catusi de putin. “Paramnezie... tu niciodata nu vei stii cine sunt cu adevarat, ci doar in clipa mortii, cand ochii ti se vor inchdie, in cumpana nefiintei, in zborul spre lumina, vei vedea cea din ultima umbra... cum iti razbuna dragostea..” Era tarziu, ceasul anuntand de mult doua dimineata. Capul imi era greu, cu vagi impresii si cenestezii, toate mai inversunate, coplesindu-ma in orice moment de concentrare. Ma obisnuisem cu batranul meu trup, care pe zi ce trecea, devenea si mai slabit, trezindu-ma pe zi ce trece mai mort, mai nefunctional, simtind moartea proliferand si strecurandu-se in carne, membre, sange, aducand totodata si uitarea... “Tu nu intelegi... nicicand nu pot sa te parasesc, asta ar fi sa ma dezmint.” Odaia, slab luminata, devenise murdara, peretii uscati si vlaguiti de orice putere de impresie, stateau nepasatori, asteptand parca si ei un lung travaliu, obositi de ani si de sprijin, emanau racoare, un frig ce parea sa dainuie dintotdeauna in ei. Mi-am deschis ochii... Lucrurile nu se schimbasera. Cand in stare de veghe brusca, toate simturile se grabesc sa perceapa, iar orice adiere, fascicul de lumina, iti poate vatama fie privirea, fie auzul. Atunci in acuitatea aceea, un urlet ti-ar zdruncina orice ratiune, ai ramane inmarmurit de starea gratioasa a trupului vandalizat de asociatii de sentimente si senzatii, pe care bietul trup nu le incearca treptat, ci brusc, toate ingramdindu-se in el, precum demoni ce pandesc prima licarire de viata, gata sa o devoreze. Deschizand ochii, m-am sculat in capul oaselor, de unde am vazut lumanarea ce abia palpaia, amenintand in orice moment tenebre absolute. Masa, o lavita batrana si tocita, cu greu reusea sa ramana in picioare. Carti, manuale si sinaxare, tratate si ilustratii, toate precum niste limbi infernale de foc, ale unei fapturi chinuite murita de mult, cu aceste limbi ce vorbesc intr-un grai mort, necunoscut nimanui, decat celui cu potestas clavium (stapanul cheilor). Un alt sentiment ciudat si chiar sufocant este ca atunci cand deschizi ochii, in jurul tau se desfasoara un banchet de umbre, fapturi si nimfe, intr-o splendida orgie de lumini si umbre, apoi diafane dispar... Dintotdeauna m-a amuzat acest aspect. In curand aveam sa implinesc opt decade de existenta. Avusesem o existenta cumplita, fiind asemeni unui calugar nebun, ba in asceza, ba in cele mai sublime extazuri. Viata mea s-a aruncat in cele mai adanci si insondabile hauri, iar din beznele cele mai adanci, in incandescentele cele mai siderale. Cred ca asta a fost viata mea... o mistuire a intunericului in imbratisari de lumina orbitoare. Profesor la Academia de Stiinte Comparate din Wittenberg, inca vreo trei titluri savante pentru descoperirea vreunui artificiu, o gramada de carti publicate. Eram acel chinuit care social ducea un grozav plictis, parca intemnitat... “Eu nu pot sa fiu firesc... niciodata nu voi fi firesc, stiu firescul, il contemplez in orice moment, cand nu pot fi firesc, deoarece imi trunchiez orice simtire, altfel lumea nu ar mai fi cum este ea acum... Sunt un nebun sublim...”. Acum locuiam la Paris, in cea mai deplina seninatate si impacare cu sine, singuratate si liniste. Pentru unii murisem de mult, auzeam de la cutare cum il intreba pe cutare, daca mai traiesc sau daca a luat parte la funeraliile mele. Ceea ce ma amuza nespus. Eram o fantoma, un chip amorf, care nu mai putea sa reflecte vreo emotie, vreo statornicie, nimeni sa nu fie vreo marturisire existentiala. Imi priveam bratele uscate, chipul garbovit, parul cenusiu si imi zambeam. “O adevarata metamorfoza”.
In medicina fusesem cu adevarat revolutionar, iar Elixirul Tineretii la vechii alchimisti nu mai era o simpla utopie. Descoperisem regenerarea tesuturilor prin flagelul ce chinuia necrutator omenirea, prin cancer... Fie el benign, malign, este o tumoare a carei mijloace de proliferare ramases un mister. Anticii detineau secretul, prin practica vechii medicine samane, culturi si ritualuri cand pregateau un lichid misterios, presarat pe ranile razboinicilor raniti. Nu existau formule magice, ci acel lichid, construit de Prometeu, traditia fiind continuata prin Hipocrate, ajungand pana la un misterios Orfeu. Tesutul mort sau bolnav era devorat, celule noi fiind regenerate. Prin controlul excesiv al cancerului, se putea manipula pana la o structura complexa, iar revelatia nu a intarziat sa se manifeste. Au fost nascuti hibrizi, unii cu aripi, altii adaptati ca lykantropi. Se adeverise ca intregul trecut, oricat de nebulos, cu toti zeii si toti eroii, erau de fapt amintiri, reminiscente ale unei medicini revolutionare. In cele din urma insa gloria se stinge, discipolii te parasesc, eu imi refuzasem nemurirea, devenind ultimul muritor. Numele meu era contele de Saint-Germain. “Inchide ochii, absolutul te va napadi din toate colturile gandirii, rapeste-ti prezenta de aceste timpuri, lasa-te inghitita, calca pe meleagurile dincolo de vaz... Acum vei simti durere, cu cat te indepartezi de mine, iar eu nu voi mai putea merge, sunt mort de mult, sunt un spectru...”.
Ma grabesc sa ma imbrac strasnic, mintindu-ma ca ma grabesc undeva, desi in realitate aveam tot timpul la dispozitie. Nimeni nu mai stia de mine, insa imi placea sa ma amagesc de fiece data cand reuseam sa ma trezesc ca ma grabesc undeva. Apoi, ma asezam placid printr-o cafenea, disimulat in aparenta unui batran decrepit si ramolit, mai mult senil decat viu. Aici, observam ipochimenii ce aveau acum tot timpul, ba chiar si timpul meu, gratie nebuniei unui singur om, inspiratiei revolutionare cu care a pus atat de frenetic stapanire pe ratiunea mea, acea idee. Nimeni nu stie ca am sa mor, iar acolo ii spanzur cu privirea... “Nu eu sunt mort pentru lume, ci ea este moarta pentru mine...”. Dadusem nastere la aceasta lume, acceptand naufragiul mortii mele, iar acum contemplam fiecare creatie a mea, eu, cel din urma ce se ingropa in privirea fiecaruia, al carui veleat urma sa fie trunchiat, eu eram cel din urma. Ca de obicei imi iau condeiul, (o pana aurita, care o primisem drept cadou pentru activitatea stiintifica depusa de pe la vreun sincopat al carui leac reusisem sa ii curm teama de moarte), si scotand o foaie de hartie, scriam delineavituri... Niste anluminuri din secolele lui Dante, lui Petrarca, schite davinciene, reforme lutherane sau cele apartinand lui Erasmus, imi smulgeam pe fiece zi ce trecea, cate o limba de foc de pe lavita veche din odaie, ingropand-o in pieptul meu, singurul lucru ce inca palpaia in mine. “Insanity’s crescendo... rather than to see you old, the only eternal thing that i take as a reminder, i better leave..”. In ziua aceea semnam delineavitul pe o foaie veche, al carui autor nu imi stauia inca in minte... Un barbat cuprins intr-o rama sferica, dimensiunea simetrica a timpului. bratele sale atingand parabola acestuia de unde curgea pe margini in aripi. Faptura scindata in jumatati contrare, iar din picioare pornind crengile copacului interzis probabil... Dar cine putea fi autorul unui asemenea desen? Vreun antic pagan al carui facsimil s-o fi ratacit printre anluminuri si ilustratii... Nicidecum, a fost intentionat pus acolo, dar de catre cine? Mi-am ridicat privirea tulburat iar langa mine, se asezase un tanar cu o expresie chibzuitoare, blanda si compatimitoare. Trist, privea acelasi desen, iar in cele din urma s-a indreptat catre urechea mea unde a soptit... “Ce pacat ca nimeni nu va sti vreodata ce vinisoare placute provoaca vinul amestecat cu vodca...”. “Pecca fortiter... Explevi mortalitatem... Jesu muori feninsio arvin avore... Maria....”. Dintr-o data totul s-a naruit, cladirea, oamenii, s-au prabusit cu totii, de parca un poet ar fi atins struna vreunei viori generatoare... O caldura eterica incepuse sa imi bantuie trupul, si atingand paroxismul m-a desfacut din prinsoarea crucii. M-am trezit transpirat, gafaind, usor tremurand, cu asternuturile umede. Tresarind am simtit ceva langa mine tresarind de asemeni... “Ce s-a intamplat Ciprian?” “Nu, nimic... “M-am ridicat brusc, intrebandu-ma precum un alienat unde puteam sa ma aflu la acel moment. M-am indreptat spre o fereastra. Afara ningea, o ninsoare placuta, blanda, printre morminte, ninsoarea ce nu va avea sa vina vreodata. Ma aflam in Turda, aveam 17 ani... Am privit chipul necunoscut pe care abia daca reuseam sa mi-l smulg amintirii, al acestei fapturi, necunoscute, totusi atat de calda. instinctiv i-am rostit numele... Aceasta si-a deschis incet ochii, eu refacand chipul si trasaturile ei din memorii pe care daca abia le distingeam, chipul ei era refacut din amintiri, nicidecum dupa realitate. Atunci am inteles ca lumea pe care eu o vad, este desincronizata, eu nu voi putea nicicand sa vad lumea asa cum este ea, ci precum un orb sau vreun nenorocit chinuit de cataracta, voi reface lumea dupa amintiri, iar pentru acest lucru trebuie sa te afli in intunericul absolut. In noaptea aceea, dupa ce i-am mangaiat chipul, incercand parca sa zambesc, mi-am luat adio de la ea... De ce? Chipul ei nu a mai corespondat cu realitatea mea, cu portretul tau... M-am pierdut de indata in gara pustie, fumand si asteptand un alt timp... “Nu eu imi justific faptele, ci neputinta timpului...”.

Desfacerea

Deschide ochii sau mai bine inchide-i,
Simte-ti fiinta cum uita, pierde si compune
Chipuri si trairi din alta brusca amintita lume,
Inchide-i doar definitiv, nu ochii tai, ci pe ai mei.

O ceata rece soarbe avid acum din intuneric,
Luminile trecute cu nopti de vara se retrag,
Urmand tumultul, ramane un chip ciudat, de mimi sculptat
Si umbre de cerneala parfumata drag,uscate-n frig.

Alb fantomatic scris copilareste Testament,
Rostit de guri ranite si maini de ceara cer pamant,
Si ceata asta candida incandescenta,se apropie purtand
Comic si incomplet,tardiv dar etern,chipul lumii, un duh recent.

Din dreapta mea, osia din mercur a firmamentului demult,
In stanga noastra,cu sclipiri de iad,sta negrul absolut,
Inainte, inapoi, cu capul spre apus,crucea, cu capete de lut,
Intre mine si noi, e el,tacut,surprins, un inger decazut.

Fara sfiala, precum o cinica insomnie
Pata cu aripi ma priveste indelung
Purtand in asteptarea sa solemna vie
Ceata nerisipita pe care o ajung.

El nu vorbeste, dar eu ascult
Traind senzatii de amintire,
Nevrotic cu caderi in nesimtire
Chiar de nu aud, el nu e mut.

E cufundat in rugaciune, calugar apostat,
Eu ma afund in iad, ingrozit si invocat.
Acum,inchide ochii dar aminteste-ti sa nu uiti
In clipa urmatoare,pe veci sa ii deschizi.

Lumini de piatra a-sfintita
Imi dilata pupila cu amintiri ciudate
Dar ochii nu mai dor in gaura ranita
A pamantului, care ma va primi ca frate.

Priveghi, botez, declin

Nicicând altfel decât speranţa cea din urmă,
De soartă, harazită veleatului străin luminii,
Născut în umbre temporale, smuls cărnii în voluptatea facerii,
Speranţa, jertfă diabolicului, ce crud pe buze moarte-o curmă.
Eu nu cunosc nici timp, nici sacri demiurgi,
Nici alte ape ca tenebrele prea sfânte,
Resuscitat nu din eter, ci din cleştar şi din morminte,
Pornesc păgân, numit ba drac, ba sfânt de slugi,
Ce-s sărutate-n poleială, neînsufleţiţi şi trişti,
În timpuri de priveghi, botez, declin.

Mephisto: Ah, suflet mistuit de tribulaţii,
Frământat de fleacuri prea vulgare,
Ai cutezat, în miază-noapte,
La ceasuri când pornesc damnaţii
Din chingi şi cruci, fecioare desfrânate,
Călăuziţi de-ale tale muribunde şoapte.

Însufleţit de agonia tot crescândă,
Chemai nebun, suflete ce descărnate
Îţi repugnă cu a lor moarte,
Tu le chemai orbit, cu drept ofrandă
Feştila cea din urmă, agonica speranţă.

Din încleştările de umbre
Veghind asupra timpului,
Am spulberat acele suflete tanjinde, searbede,
Şi m-am închipuit, prin ebuliţia sângelui.

Sărmane suflet, firmamentul se cutremura,
Îţi spun acum târziu, atunci mă tulbura,
Şi ploaia, şi ceaţa, şi vântul şi iureşul de chipuri,
Ce le-ai fi îndrăgit cândva, în alte timpuri,
Simţirile-ţi prea nobile, şoptite chiar de Erebos,
Făgăduind a mea îngăduinţă,în crivăţul tăios,
Eşti botezat şi tu, infantul, iar speranţa cea din urmă,
Ce-mi ispăşeşte natura afurisită,drept arvună .

Pocalul de arsenic,
Atuncea plin, acum golit,
Să fie şerpi în trupul dobândit,
Sublimă alchimie în mormântul unui ucenic.

Iar ceasul, când nu gnoze, doar deliruri
Sortit pieirii, nădăjduind chiar moartea,
Nu va mai fi, asemeni chiar făptura mea,
Când vei deschide ochii, vor fi eternii aburi.

Muzele: Din veacurile timpurii informe,
Când timpul nu însufleţea nici bezne, nici lumină,
Am luat fiinţă noi, printre tenebrele sincrone,
Smulse fiind din pântec de virgină.
Unii o numesc fie Eter ori Vid,
Sorginte ne-a fost nouă, celor dintâi
Scăldate-n stihiile turbate, din genunele avid
Am rostit cuvintele poeţilor, blestem şi căpătâi,
Şi cruce şi mormânt, şi epitaf plângând
Le-am hărăzit lor, descendenţi sublimi din pântecul păgân.

Obtuarul: Pustiul veleat a celui din urmă descendent,
Alăptat din sânul candid al primei muze,
Se-apropie de-al său sfârşit, iar el absent,
De mult murise omul, doar umbra priveghea pe buze,
Sub baldachinul negru, amoc discernământ.
Poetul : Privindu-ţi chipul descompus, ce alteori,
Dezmierdat de siluete, ce ne iscodeau
Surprinse de tărâmul fără sori,
Iar tu ba umbră, ba biet trup, porneam
Ambii în surghiunul crud al nefiinţei.

Obtuarul: Acum, tăcere, din agonia morţii se desprinde
Omul sfârşit priveşte în urmă-i decadente
Castele şi habotnici, istorii sacre şi fiinde,
Căci lumea piere înaintea-i, poetul doar trăieşte.

Poetul: Afurisit împieliţat, satir ridicol
Decrepit, rămâi un biet silen vulgar.
Iscusitul alchimist fără habar,
Să osebeşti arsenicul de vitriol.

De veacuri cauţi deşertul rămăşag
Cu sufletu-n al morţii prag,
Nu clipe, veacuri vreau răgaz
Şi nu gnoze sau ieftinul extaz
Ci înfruntând sinistrul virfor, eu pornesc
Potrivnic empireului, să mi-o cuprind pe Euridice.

Coma Enfiera

Trezeste-ma Doamne, atunci cand,
Din sanul umbrelor si veacurilor
Doar umbra nefiintelor ce vor veni si sunt
S-or inclesta printre genuni in miezul zorilor.

In lupta beznelor, luminlor si demiurgilor,
De cinci ori fost-am binecuvantat,
Fantoma-mi draga si eternal primea povara simturilor,
Iar bezna-n urma nefiintei, cu neuitarea m-a chemat.

Astfel, si mor si sunt nascut,
Si Doamne, timpul a trecut,
Si-am fost, fiind si sunt
Un pacatos in slujba sfantului cuvant.

Ingenuncheat in urma crucii putrezite,
Veghind la oase sfinte, discarnate, pironite,
Fecioara-mi cheama numele, purtat de vant
Numindu-ti umbra, D-zeul meu cel orb si mut.

In noaptea unei ierni necrutatoare,
Cand fiul omului vede lumina cel mai bine,
In bezne umede si acromatice, in sine
Imi afla chipul, chingile, numele si moare.

Caci doar poetii poarta-nsemnul
Diabol consacrat betiei unui sublime ubicuu
Dementa lor frumoasa insotind amorul,
Intoarce vraja si bluestem, recunoscand un zeu.
Orfeu!

Copii soarelui ajunsi de umbra neaparat,
Devin amorfi, moluste putrede, ce groaznic urlu si gem
Iar eu veghind la groaza lor, m-au fermecat si ingropat
In racla de clestar, cu molii de argint si spirit necurat.

Trezit din adormire,
Pornim si eu cu noi spre tine,
Bestie electrica din carti si ceruri
Ajung in tine si ma vad, oglinzi in ceruri.

Tu nu esti tu, iar ei sunt noi, si noi nu suntem.

Muriti visand suflete dragi,
Afland dulce uitare secunda oara,
Jertfiti simtirii dragoste, amintiri si vise vagi,
Altminteri, precum odinioara.

Anamnezia

Oh, specie sublimă de înaripaţi
Ce vag tumult de aripi şi ce cânt,
Porneşte către-al meu, purpuriu, neplâns, mormânt,
Săpat de însăsi muze, sub veghea zeilor ce îmbătaţi,
Rostesc solemn, deasupra pragului morbid de draci.

Iar unul mai sălbatic, dintre-ndumnezeiţi,
Înşfac-o muză feciorelnică, târându-şi ciotul
Deasupra nurilor şi fierbinţilor ei rugăminţi.
Apa şi focul, ce tulbură atâtea minţi
Întoarce tatăl spre incest, uitarea este solul.

Ce blestemat e avatarul
Când fie zeu ori om de rând,
Virtutea e răscumpărată,vlăguită nu prea scump,
Căci vaporii smoliţi ce-i clocotesc în sânge
În fiara crudă, orbiţi în beznă, neprihănirea-ajunge.

Ciudată copulaţie, agonica strânsoare,
Amară,frenetica ei voluptate, nelegiuita încleştare,
Apoi genetica-alchimie, lacrimi şi sânge,
Turbata seminţie, spre-al meu mormânt se scurge,
Resuscitând ofidic, sucind şi întorcând din trup chiar moartea.

Treptele ce urcă nu sunt altfel decât serpentine,
Urcate de lumini ce încarnate, privesc mereu în jos
Triste şi difuze ceţuri ale dimineţii,când odrasle siderale
Mi-au returnat bătrânul trup desprins din chingile eterne autumnale,
Şi învăţ iar a păşi, dar nu a râde, poetul de pe urmă, învaţă a muri.

Iar pasiunea, furia, moartea,
Văpăi în echinocţii boreale,
Patimi, chemându-şi geniul inspirat,cartea
Sfântului ce rătăceşte, născut nu om, în calea
Blestemată a catafalcului, în giulgiul unui dumnezeu...

Incipit vita nova...

Ora 10:10, 9 aprilie 2010. Imi staruie o intrebare in minte, sfredeling toate intrebarile cotidiene dand nastere la monstri si himere de neinchipuit. Daca unul isi reziliaza trecutul, aruncand in marele hau al uitarii parinti, frati, mirosuri preferate, umilinte, promenade desucheate pe malurile existentei, simtiri si spaime fara capat, acel om va renaste din nou? Si daca e astfel, atunci exista un soc anume care ar putea lobotomiza acea parte a gandirii suficient de mult pentru a exorciza demonul trecutului? Hic et nunc...
Si totusi, trecutul este o mostenire pretioasa, ce nu trebuie lasata la indemana manipularii oricarei zile de inceput de primavara. Viitorul pare nesemnificativ, iar prezentul este prea scurt. Probabil cel mai scurt din cele trei timpuri. Un mare handicap in ontologia romaneasca este nedescifrarea materrnitatii prezentului. Nici macar istoria religiilor, cu tot panteonul ei nu a reusit sa articuleze prezentul satisfacator.
Munca la noul proiect "Luceafarul" inainteaza anevoios. Crize de vagotonie si dureri de dinti. O multime de idei imi dau tarcoale, precum femei vaporoase si usuratice ce cauta imbratisari patimase. Repulsie definitiva manifestata fata de tot. Linistea e nicaieri de aflat. Starea asta s-ar putea prelungi dincolo de aparentele obisnuitului. Adolescent fiind, indrageam orice forma de patologie, de la gripa pana la durere de dinti, gasind-o fecunda si propice pentru a da curs unor psihoze sacre si cuminti. Cred ca boala pentru o minte neprihanita dar totodata diabolica (conceptual vorvind, aceste minti sunt cele mai diabolice)este smulgerea finala din mormantul carnii si circul abracadabrant al simtirilor si aruncarea intr-un zeu al opiului.
Stiu ca in curand, metamorfoza va fi deplina. Urmeaza marele Armageddon. Atunci vor navali din urma toate ceasurile consacrate fiintei sublime, poetul, si omul cu contractul social. Pariez pe moartea lui Constantin Ciprian, deplina si absoluta cu simple reflexii de zambet amar si cinic. Poetul va strapunge pieptul omului, asemenea cum D-zeul crestin a fost mormait in biblii si istorii de catre minti ciudate. Este o chestiune de zile, ore, sau mai mult. Nu as avea cum sa spun... Prezentul este un mare handicap cu nici o functie de predictie obiectiva. Cu spatele intors la lume, pornesc din nou in marele genune apocaliptic al psihozei. Ce sublim iures traverseaza aripile...