Priveghi, botez, declin

Nicicând altfel decât speranţa cea din urmă,
De soartă, harazită veleatului străin luminii,
Născut în umbre temporale, smuls cărnii în voluptatea facerii,
Speranţa, jertfă diabolicului, ce crud pe buze moarte-o curmă.
Eu nu cunosc nici timp, nici sacri demiurgi,
Nici alte ape ca tenebrele prea sfânte,
Resuscitat nu din eter, ci din cleştar şi din morminte,
Pornesc păgân, numit ba drac, ba sfânt de slugi,
Ce-s sărutate-n poleială, neînsufleţiţi şi trişti,
În timpuri de priveghi, botez, declin.

Mephisto: Ah, suflet mistuit de tribulaţii,
Frământat de fleacuri prea vulgare,
Ai cutezat, în miază-noapte,
La ceasuri când pornesc damnaţii
Din chingi şi cruci, fecioare desfrânate,
Călăuziţi de-ale tale muribunde şoapte.

Însufleţit de agonia tot crescândă,
Chemai nebun, suflete ce descărnate
Îţi repugnă cu a lor moarte,
Tu le chemai orbit, cu drept ofrandă
Feştila cea din urmă, agonica speranţă.

Din încleştările de umbre
Veghind asupra timpului,
Am spulberat acele suflete tanjinde, searbede,
Şi m-am închipuit, prin ebuliţia sângelui.

Sărmane suflet, firmamentul se cutremura,
Îţi spun acum târziu, atunci mă tulbura,
Şi ploaia, şi ceaţa, şi vântul şi iureşul de chipuri,
Ce le-ai fi îndrăgit cândva, în alte timpuri,
Simţirile-ţi prea nobile, şoptite chiar de Erebos,
Făgăduind a mea îngăduinţă,în crivăţul tăios,
Eşti botezat şi tu, infantul, iar speranţa cea din urmă,
Ce-mi ispăşeşte natura afurisită,drept arvună .

Pocalul de arsenic,
Atuncea plin, acum golit,
Să fie şerpi în trupul dobândit,
Sublimă alchimie în mormântul unui ucenic.

Iar ceasul, când nu gnoze, doar deliruri
Sortit pieirii, nădăjduind chiar moartea,
Nu va mai fi, asemeni chiar făptura mea,
Când vei deschide ochii, vor fi eternii aburi.

Muzele: Din veacurile timpurii informe,
Când timpul nu însufleţea nici bezne, nici lumină,
Am luat fiinţă noi, printre tenebrele sincrone,
Smulse fiind din pântec de virgină.
Unii o numesc fie Eter ori Vid,
Sorginte ne-a fost nouă, celor dintâi
Scăldate-n stihiile turbate, din genunele avid
Am rostit cuvintele poeţilor, blestem şi căpătâi,
Şi cruce şi mormânt, şi epitaf plângând
Le-am hărăzit lor, descendenţi sublimi din pântecul păgân.

Obtuarul: Pustiul veleat a celui din urmă descendent,
Alăptat din sânul candid al primei muze,
Se-apropie de-al său sfârşit, iar el absent,
De mult murise omul, doar umbra priveghea pe buze,
Sub baldachinul negru, amoc discernământ.
Poetul : Privindu-ţi chipul descompus, ce alteori,
Dezmierdat de siluete, ce ne iscodeau
Surprinse de tărâmul fără sori,
Iar tu ba umbră, ba biet trup, porneam
Ambii în surghiunul crud al nefiinţei.

Obtuarul: Acum, tăcere, din agonia morţii se desprinde
Omul sfârşit priveşte în urmă-i decadente
Castele şi habotnici, istorii sacre şi fiinde,
Căci lumea piere înaintea-i, poetul doar trăieşte.

Poetul: Afurisit împieliţat, satir ridicol
Decrepit, rămâi un biet silen vulgar.
Iscusitul alchimist fără habar,
Să osebeşti arsenicul de vitriol.

De veacuri cauţi deşertul rămăşag
Cu sufletu-n al morţii prag,
Nu clipe, veacuri vreau răgaz
Şi nu gnoze sau ieftinul extaz
Ci înfruntând sinistrul virfor, eu pornesc
Potrivnic empireului, să mi-o cuprind pe Euridice.