Ruga Domnului si Rugul Doamnei

 M-am hotarat sa nu ma opintesc, sa nu ma mai opresc din drum pentru a culege simboluri, sa caut calea cea mai prudenta. Astazi, cand inca zorii zilei nu ma spionau in mod ticalos, cand gustul amar al experientelor din noaptea trecuta nu ma lovisera direct in frunte, trepanandu-ma pana la inmarmurire, mi-am dat seama ca trebuie sa nu mai caut simbolul, omenul, ci sa ma duc direct la sursa. Si am realizat care e sursa. Si ma intorc iata la aceasta sorginte. Si nu ma incearca nici nostalgie, nici furie, nici nici cel mai mic fior emotiv. Calm, precum o furtuna periculoasa, am sa plonjez direct in mijlocul lor, precum o cafea fierbinte in poala unei cucoane de birt, excitand-o si smulgand un oftat de durere, de arsura. Nu stie nimeni despre ce vorbesc. Tocmai asta este. Se cauta simbolul. Am sa va las umbra aici, sa vegheze, astfel incat sa nu starnesc neasteptate suspiciuni cu privire la plecarea mea. Am sa o invat sa bea, sa rada, sa pocneasca, sa citeasca. Ingeri(in)zarea mea este iminenta. Hai umbra, recita... Iar voi, fantome dragi, porfiri si iude, faceti zarva, sa nu se mai auda pasii plecarii, fugii. Banchetul despartirii este aici, fara iarna, fara pompe. 

Eter(n) femininul

 O confesiune trebuie facuta public inainte de orice alta. Ma dezic de ceea ce urmeaza sa spun, si consider spre o mare rusine (a cui nu stiu inca), ca nu cunosc aceste stari decat la radacini, vulnerabil oricand oricarui joc de cuvinte. Iar simtirile nu sunt altceva decat un amestec caraghios de stari. Orice aliteratie, orice alegorie, sunt numite pentru a imprastia orice fum de omenesc din jurul meu. Si nici nu se va cunoaste marea (mea) rusine vreodata. Poate ca asa a fost sa fie, sa fiu cinicul vremurilor noastre. Un caraghios...

   Se invoca adeseori, in orice apropiere omeneasca, un fenomen incuiat si ridicol, susceptibil de orice argument si mai incuiat, si deopotriva, mai hazliu. Sufletul. Dar ce poate fi acest lucru atat de volatil, locuibil deopotriva atat de dragoste, pasiune, empatie cat si de ura, dispret, ambitie, uneori duse spre paroxism? Ce afurisita de locuinta, patronata de fulgere si noapte, urlaturi de lupi si rece precum uraniul din uterul recent victima a unui avort poate fi acest suflet?
   Daca cineva ma va intreba acum ce naiba am facut cu viata mea, as avea un singur raspuns. As rade zgomotos. Iar ei, emitatorii unei asemenea intrebari feroce vor sta nedumeriti in fata mea, considerandu-ma tampit sau nebun, sau poate doar cliseic dupa vreun model eliadesc. Dar nu mai este asa de mult, cel putin in ultima parte. Am invatat sa raspund acestei intrebari, cu un ras tumultuos, natural. Duduile precoce se vor fi oprit din a duce shaorma si berea la gura, rockerii savanti se vor fi oprit din a dezbate Mata lui Schroedinger si se vor uita usor agasati la mine, in coltul meu. Partea proasta este ca uneori imi pun singur aceasta intrebare, iar atunci subscriu celei de-a doua categorii, a nebunilor. Toti interlocutorii mei sunt himere. M-am absolvit de orice lege a lumii, m-am absolvit de lumea asta, imi astept cuminte moartea. Si a inceput sa imi para rau oarecum. Nu pentru mine, nu pentru ei, nu pentru voi. Parerea mea de rau nu are obiect, e suspendata in eter(n)itate. Si atunci va intreb pe voi. Ce ar vrea sa insemne sufletul? Imi face si mie cunostinta cinvea cu aceasta arta savanta de rang superior si cognoscibila doar celor initiati?
  Am petrecut si eu la randul meu nopti bicisnice, in care imi sfichiam spatele, tribut spiritualitatii, sufletului in termeni largi, pedepsindu-ma pentru erorile ce le-am infaptuit. Dar nici o suma de cabluri tv, telefon, arse pe propriu-mi spate nu ma impiedica sa ma arunc intr-o noua aventura, in care imi reneg orice experienta si caut consumul cu orice pret. Construiesc ceva, grandios, proxim lui Noe...
  Lumea evolueaza. Comunicarea evolueaza. Cu ceilalti. La mine are loc o involutie dinspre exterior inspre interior. Asemeni supernovelor, care implodeaza sub propria greutate. Mi-am dat seama ca nu am sa pot schimba lumea pe drumul pe care am pornit din copilarie, pe campuri. Mi-a murit cainele de curand. Omagiu lui Nero. Singurul prieten, sfetnic si calauza, din noptile boreale de iarna din copilarie. Parca il si vad, adulmecandu-mi tigarile, obicei recent apucat la vremea aceea, cafeaua, asijderea, si sufletul. Inca imi servesc cafeaua dimineata, cu tigarea tot in mana dreapta, inchipuindu-ma inapoi acasa, in puterea noptii, in mijlocul campului, cu Nero la picioare. E singurul motiv pentru care zambesc. Imi stiti motivul pentru care rad. Odihneste-te in pace, prieten vechi...
   Si astfel, m-am decis sa ma retrag din lumea asta, sa ma fur celorlalti. Sa mut razboiul asta in mine. Si imi construiesc o arca. O arca frumoasa. O arca a salvarii, dedicata onoarei si razboiului. O fregata, indreptata catre cer. Si sta la limanul sufletului.
  Iar acum construiesc cel mai pretios lucru. O himera ideala. Care sa imi tina companie, o fantoma daca vreti.  Retetar?! Am sa iau gandirea lui A., nimfomania lui E., talentul lui M., si frumusetea celei din urma. Si am sa le inghesui in "suflet". Si imi vor ridica paharul la gura, atunci cand bratele ma vor lasa. Si iata, fantoma mea iubita fara chip, cainele meu himeric, si sufletul meu strigoi, la prora arcii indreptata catre cer...
   Farul o sa imi lumineze calea, si nu imi va cere socoteala.