Coma Enfiera

Trezeste-ma Doamne, atunci cand,
Din sanul umbrelor si veacurilor
Doar umbra nefiintelor ce vor veni si sunt
S-or inclesta printre genuni in miezul zorilor.

In lupta beznelor, luminlor si demiurgilor,
De cinci ori fost-am binecuvantat,
Fantoma-mi draga si eternal primea povara simturilor,
Iar bezna-n urma nefiintei, cu neuitarea m-a chemat.

Astfel, si mor si sunt nascut,
Si Doamne, timpul a trecut,
Si-am fost, fiind si sunt
Un pacatos in slujba sfantului cuvant.

Ingenuncheat in urma crucii putrezite,
Veghind la oase sfinte, discarnate, pironite,
Fecioara-mi cheama numele, purtat de vant
Numindu-ti umbra, D-zeul meu cel orb si mut.

In noaptea unei ierni necrutatoare,
Cand fiul omului vede lumina cel mai bine,
In bezne umede si acromatice, in sine
Imi afla chipul, chingile, numele si moare.

Caci doar poetii poarta-nsemnul
Diabol consacrat betiei unui sublime ubicuu
Dementa lor frumoasa insotind amorul,
Intoarce vraja si bluestem, recunoscand un zeu.
Orfeu!

Copii soarelui ajunsi de umbra neaparat,
Devin amorfi, moluste putrede, ce groaznic urlu si gem
Iar eu veghind la groaza lor, m-au fermecat si ingropat
In racla de clestar, cu molii de argint si spirit necurat.

Trezit din adormire,
Pornim si eu cu noi spre tine,
Bestie electrica din carti si ceruri
Ajung in tine si ma vad, oglinzi in ceruri.

Tu nu esti tu, iar ei sunt noi, si noi nu suntem.

Muriti visand suflete dragi,
Afland dulce uitare secunda oara,
Jertfiti simtirii dragoste, amintiri si vise vagi,
Altminteri, precum odinioara.