Epoca decadenta a sfintilor

The black star of a winters’ morning... Sepher Raziel... Ecleziastul...
Pentru a marturisi lucrurile ce vor urma nu ma sfiesc a ma dezlantui din fresca poliglota si cabalistica, am sa iti vorbesc in imagini, asa cum nu am mai facut-o inca. Ar trebui sa imi smulg din mine confesiuni din alta data, pasii facuti in cenusa inca aburinda a umbrelor moarte sa le sterg cu sangele virginelor, lacrimile ce au curs treierand carnea pe obraji candizi, sa le zdrobesc in nervuri, sapand santuri de deznadejde pe chipurile tuturor, numai atunci vor vedea. Ar trebui sa pasesc solemn in biserica ctitorita de fiinte fabuloase si crude, sa ma dau jos de pe cruce, sa reintru in apele botezului, iar acolo sa ma lepad de suflet si de carne, iar preotul sa imi rosteasca numele cu care m-a smuls nefiintei. Sa caut din nou mitra mamei, sa imi contract intreaga faptura astfel incat sa converg impreuna cu toti demonii mei in nefacere, sa imi implant urletele in tarana, sa sfasii si sa jupoi toata fiintialitatea de existenta ei, sa ma dispersez in intuneric si sa vanez, acel culminant si exacerbat avant cinegetic dupa ingeri si dupa Dumnezei. Crucea mea sa fia piatra de capatai a tuturor tigvelor, iar suferintele mele, incantarile si binecuvantarile sufletelor agonice. “Timpul meu nu este timpul lor...”.
Decembrie sosise, mai trista si mai apasatoare ca niciodata. Troieni imense incercau temerara incercare a oricarui trecator, iar sa fi fost pribeag, pribegia ti-ar fi devenit pe loc blestem. Un iures infernal de fulgi cadeau din firmamentul atunci luminos, acum crepuscular, iar vremea se racise cu totul. Strada era pustie, asa cum o vedeam arareaori, fara ca acest lucru sa ma tulbure catusi de putin. “Paramnezie... tu niciodata nu vei stii cine sunt cu adevarat, ci doar in clipa mortii, cand ochii ti se vor inchdie, in cumpana nefiintei, in zborul spre lumina, vei vedea cea din ultima umbra... cum iti razbuna dragostea..” Era tarziu, ceasul anuntand de mult doua dimineata. Capul imi era greu, cu vagi impresii si cenestezii, toate mai inversunate, coplesindu-ma in orice moment de concentrare. Ma obisnuisem cu batranul meu trup, care pe zi ce trecea, devenea si mai slabit, trezindu-ma pe zi ce trece mai mort, mai nefunctional, simtind moartea proliferand si strecurandu-se in carne, membre, sange, aducand totodata si uitarea... “Tu nu intelegi... nicicand nu pot sa te parasesc, asta ar fi sa ma dezmint.” Odaia, slab luminata, devenise murdara, peretii uscati si vlaguiti de orice putere de impresie, stateau nepasatori, asteptand parca si ei un lung travaliu, obositi de ani si de sprijin, emanau racoare, un frig ce parea sa dainuie dintotdeauna in ei. Mi-am deschis ochii... Lucrurile nu se schimbasera. Cand in stare de veghe brusca, toate simturile se grabesc sa perceapa, iar orice adiere, fascicul de lumina, iti poate vatama fie privirea, fie auzul. Atunci in acuitatea aceea, un urlet ti-ar zdruncina orice ratiune, ai ramane inmarmurit de starea gratioasa a trupului vandalizat de asociatii de sentimente si senzatii, pe care bietul trup nu le incearca treptat, ci brusc, toate ingramdindu-se in el, precum demoni ce pandesc prima licarire de viata, gata sa o devoreze. Deschizand ochii, m-am sculat in capul oaselor, de unde am vazut lumanarea ce abia palpaia, amenintand in orice moment tenebre absolute. Masa, o lavita batrana si tocita, cu greu reusea sa ramana in picioare. Carti, manuale si sinaxare, tratate si ilustratii, toate precum niste limbi infernale de foc, ale unei fapturi chinuite murita de mult, cu aceste limbi ce vorbesc intr-un grai mort, necunoscut nimanui, decat celui cu potestas clavium (stapanul cheilor). Un alt sentiment ciudat si chiar sufocant este ca atunci cand deschizi ochii, in jurul tau se desfasoara un banchet de umbre, fapturi si nimfe, intr-o splendida orgie de lumini si umbre, apoi diafane dispar... Dintotdeauna m-a amuzat acest aspect. In curand aveam sa implinesc opt decade de existenta. Avusesem o existenta cumplita, fiind asemeni unui calugar nebun, ba in asceza, ba in cele mai sublime extazuri. Viata mea s-a aruncat in cele mai adanci si insondabile hauri, iar din beznele cele mai adanci, in incandescentele cele mai siderale. Cred ca asta a fost viata mea... o mistuire a intunericului in imbratisari de lumina orbitoare. Profesor la Academia de Stiinte Comparate din Wittenberg, inca vreo trei titluri savante pentru descoperirea vreunui artificiu, o gramada de carti publicate. Eram acel chinuit care social ducea un grozav plictis, parca intemnitat... “Eu nu pot sa fiu firesc... niciodata nu voi fi firesc, stiu firescul, il contemplez in orice moment, cand nu pot fi firesc, deoarece imi trunchiez orice simtire, altfel lumea nu ar mai fi cum este ea acum... Sunt un nebun sublim...”. Acum locuiam la Paris, in cea mai deplina seninatate si impacare cu sine, singuratate si liniste. Pentru unii murisem de mult, auzeam de la cutare cum il intreba pe cutare, daca mai traiesc sau daca a luat parte la funeraliile mele. Ceea ce ma amuza nespus. Eram o fantoma, un chip amorf, care nu mai putea sa reflecte vreo emotie, vreo statornicie, nimeni sa nu fie vreo marturisire existentiala. Imi priveam bratele uscate, chipul garbovit, parul cenusiu si imi zambeam. “O adevarata metamorfoza”.
In medicina fusesem cu adevarat revolutionar, iar Elixirul Tineretii la vechii alchimisti nu mai era o simpla utopie. Descoperisem regenerarea tesuturilor prin flagelul ce chinuia necrutator omenirea, prin cancer... Fie el benign, malign, este o tumoare a carei mijloace de proliferare ramases un mister. Anticii detineau secretul, prin practica vechii medicine samane, culturi si ritualuri cand pregateau un lichid misterios, presarat pe ranile razboinicilor raniti. Nu existau formule magice, ci acel lichid, construit de Prometeu, traditia fiind continuata prin Hipocrate, ajungand pana la un misterios Orfeu. Tesutul mort sau bolnav era devorat, celule noi fiind regenerate. Prin controlul excesiv al cancerului, se putea manipula pana la o structura complexa, iar revelatia nu a intarziat sa se manifeste. Au fost nascuti hibrizi, unii cu aripi, altii adaptati ca lykantropi. Se adeverise ca intregul trecut, oricat de nebulos, cu toti zeii si toti eroii, erau de fapt amintiri, reminiscente ale unei medicini revolutionare. In cele din urma insa gloria se stinge, discipolii te parasesc, eu imi refuzasem nemurirea, devenind ultimul muritor. Numele meu era contele de Saint-Germain. “Inchide ochii, absolutul te va napadi din toate colturile gandirii, rapeste-ti prezenta de aceste timpuri, lasa-te inghitita, calca pe meleagurile dincolo de vaz... Acum vei simti durere, cu cat te indepartezi de mine, iar eu nu voi mai putea merge, sunt mort de mult, sunt un spectru...”.
Ma grabesc sa ma imbrac strasnic, mintindu-ma ca ma grabesc undeva, desi in realitate aveam tot timpul la dispozitie. Nimeni nu mai stia de mine, insa imi placea sa ma amagesc de fiece data cand reuseam sa ma trezesc ca ma grabesc undeva. Apoi, ma asezam placid printr-o cafenea, disimulat in aparenta unui batran decrepit si ramolit, mai mult senil decat viu. Aici, observam ipochimenii ce aveau acum tot timpul, ba chiar si timpul meu, gratie nebuniei unui singur om, inspiratiei revolutionare cu care a pus atat de frenetic stapanire pe ratiunea mea, acea idee. Nimeni nu stie ca am sa mor, iar acolo ii spanzur cu privirea... “Nu eu sunt mort pentru lume, ci ea este moarta pentru mine...”. Dadusem nastere la aceasta lume, acceptand naufragiul mortii mele, iar acum contemplam fiecare creatie a mea, eu, cel din urma ce se ingropa in privirea fiecaruia, al carui veleat urma sa fie trunchiat, eu eram cel din urma. Ca de obicei imi iau condeiul, (o pana aurita, care o primisem drept cadou pentru activitatea stiintifica depusa de pe la vreun sincopat al carui leac reusisem sa ii curm teama de moarte), si scotand o foaie de hartie, scriam delineavituri... Niste anluminuri din secolele lui Dante, lui Petrarca, schite davinciene, reforme lutherane sau cele apartinand lui Erasmus, imi smulgeam pe fiece zi ce trecea, cate o limba de foc de pe lavita veche din odaie, ingropand-o in pieptul meu, singurul lucru ce inca palpaia in mine. “Insanity’s crescendo... rather than to see you old, the only eternal thing that i take as a reminder, i better leave..”. In ziua aceea semnam delineavitul pe o foaie veche, al carui autor nu imi stauia inca in minte... Un barbat cuprins intr-o rama sferica, dimensiunea simetrica a timpului. bratele sale atingand parabola acestuia de unde curgea pe margini in aripi. Faptura scindata in jumatati contrare, iar din picioare pornind crengile copacului interzis probabil... Dar cine putea fi autorul unui asemenea desen? Vreun antic pagan al carui facsimil s-o fi ratacit printre anluminuri si ilustratii... Nicidecum, a fost intentionat pus acolo, dar de catre cine? Mi-am ridicat privirea tulburat iar langa mine, se asezase un tanar cu o expresie chibzuitoare, blanda si compatimitoare. Trist, privea acelasi desen, iar in cele din urma s-a indreptat catre urechea mea unde a soptit... “Ce pacat ca nimeni nu va sti vreodata ce vinisoare placute provoaca vinul amestecat cu vodca...”. “Pecca fortiter... Explevi mortalitatem... Jesu muori feninsio arvin avore... Maria....”. Dintr-o data totul s-a naruit, cladirea, oamenii, s-au prabusit cu totii, de parca un poet ar fi atins struna vreunei viori generatoare... O caldura eterica incepuse sa imi bantuie trupul, si atingand paroxismul m-a desfacut din prinsoarea crucii. M-am trezit transpirat, gafaind, usor tremurand, cu asternuturile umede. Tresarind am simtit ceva langa mine tresarind de asemeni... “Ce s-a intamplat Ciprian?” “Nu, nimic... “M-am ridicat brusc, intrebandu-ma precum un alienat unde puteam sa ma aflu la acel moment. M-am indreptat spre o fereastra. Afara ningea, o ninsoare placuta, blanda, printre morminte, ninsoarea ce nu va avea sa vina vreodata. Ma aflam in Turda, aveam 17 ani... Am privit chipul necunoscut pe care abia daca reuseam sa mi-l smulg amintirii, al acestei fapturi, necunoscute, totusi atat de calda. instinctiv i-am rostit numele... Aceasta si-a deschis incet ochii, eu refacand chipul si trasaturile ei din memorii pe care daca abia le distingeam, chipul ei era refacut din amintiri, nicidecum dupa realitate. Atunci am inteles ca lumea pe care eu o vad, este desincronizata, eu nu voi putea nicicand sa vad lumea asa cum este ea, ci precum un orb sau vreun nenorocit chinuit de cataracta, voi reface lumea dupa amintiri, iar pentru acest lucru trebuie sa te afli in intunericul absolut. In noaptea aceea, dupa ce i-am mangaiat chipul, incercand parca sa zambesc, mi-am luat adio de la ea... De ce? Chipul ei nu a mai corespondat cu realitatea mea, cu portretul tau... M-am pierdut de indata in gara pustie, fumand si asteptand un alt timp... “Nu eu imi justific faptele, ci neputinta timpului...”.