Anamnezia

Oh, specie sublimă de înaripaţi
Ce vag tumult de aripi şi ce cânt,
Porneşte către-al meu, purpuriu, neplâns, mormânt,
Săpat de însăsi muze, sub veghea zeilor ce îmbătaţi,
Rostesc solemn, deasupra pragului morbid de draci.

Iar unul mai sălbatic, dintre-ndumnezeiţi,
Înşfac-o muză feciorelnică, târându-şi ciotul
Deasupra nurilor şi fierbinţilor ei rugăminţi.
Apa şi focul, ce tulbură atâtea minţi
Întoarce tatăl spre incest, uitarea este solul.

Ce blestemat e avatarul
Când fie zeu ori om de rând,
Virtutea e răscumpărată,vlăguită nu prea scump,
Căci vaporii smoliţi ce-i clocotesc în sânge
În fiara crudă, orbiţi în beznă, neprihănirea-ajunge.

Ciudată copulaţie, agonica strânsoare,
Amară,frenetica ei voluptate, nelegiuita încleştare,
Apoi genetica-alchimie, lacrimi şi sânge,
Turbata seminţie, spre-al meu mormânt se scurge,
Resuscitând ofidic, sucind şi întorcând din trup chiar moartea.

Treptele ce urcă nu sunt altfel decât serpentine,
Urcate de lumini ce încarnate, privesc mereu în jos
Triste şi difuze ceţuri ale dimineţii,când odrasle siderale
Mi-au returnat bătrânul trup desprins din chingile eterne autumnale,
Şi învăţ iar a păşi, dar nu a râde, poetul de pe urmă, învaţă a muri.

Iar pasiunea, furia, moartea,
Văpăi în echinocţii boreale,
Patimi, chemându-şi geniul inspirat,cartea
Sfântului ce rătăceşte, născut nu om, în calea
Blestemată a catafalcului, în giulgiul unui dumnezeu...