Radiografia mortii mele sau 99-Metri-Timp

    Two Steps From Hell - Undying Love

      Pledge: A strange rumour, told with humour, has come across my way, and as they say, the architect of hell i generously paid, to build these walls, aside from world, with fantasy and madness, and echoes without call. Numb with cold and fear, i sat, and sat, and even more i sat. Until all world's dreams i craft, to deem myself entwine,a tale of the architect of time. And now i sit no more at fortune's shore, numb with cold and fear. Nevermore.

    Cu fiecare inghititura mai mult, simt cum buzele imi ard, gura mi-e in flacari, muschii imi palpeaza, ochii scapara precum carbunii aprinsi, ard in flacari mari, sunt Lumina. Ma imbat cu lumina. Ma imbat cu focul propriu. Sticlele nu inceteaza sa vina la masa. Si fiecare data, de cum dovedesc una din ele, o arunc peste umar. Iar un inger cu capul spart urla si se zvarcoleste de durere. Dar nu conteaza. Sunt mercenar, sunt criminal. Sunt un cruciat, imbatat cu lumina si foc. Ma voi stinge nuclear in lume, in curand, iar asta ma invita la sarbatorire. In fiecare zi, intorc ceasul, poate mai mor putin. Doar putin. Cat ma rog sa mai mor dracului putin, sa ma slabesc, sa ma vindec de nebuniile mele obscene si sfinte. Dar nu se intampla. Mai arunc o sticla peste umar, acum urla demonii. Ingerii mi-i s-au risipit. Linistea sa va aiba in paza. Imi ademenesc linistile si tribulatiile deopotriva, le ademenesc si le sperii usor, patern, ca apoi sa le devorez lacom. Mi-am pierdut umanitatea investind-o in ceilalti. Acum, la fiecare "Multumesc/Salut", astept tremurand de emotie cu sticla in mana, gata sa o arunc peste umar. Dar lumea nu imi va mai multumi mult timp, nu ma va mai saluta multa vreme, iar atunci va trebui sa ma satisfac cu vampirismul propriilor zvacniri. Iar acel timp a venit acum.
   Salbatic, cu privirea incetosata inaintez pe strazi. Este noapte, tarziu. Am ales aceasta zi fara intamplare pentru a imi imbata simturile (Martea intodeauna suna a zi de betie). Intr-o mana tin o sticla, iar in cealalta trag dupa mine lesurile altor vremuri. Ma indrept catre parc. Intotdeauna mi-a placut parcul asta, in detrimentul Cismigiului, nu numai datorita lui Brancusi, ci faptului ca am aflat aici alte fiinte volatile. Precum spiridusi ce se desprind din scoarta copacilor, pornind banchetul binelui-venit. Sunt Peter-Pan iar lumea pe care am parasit-o de mult ma primeste acum inapoi. Simt cum planul lumii devine evanescent si precum un ranit de moarte ce delireaza, alte porti se deschid misterioase si totusi familiare. Trebuie sa fie vreo 3 dimineata.
  Nu sunt asteptat nicaieri. Septima Nova. Ma amuz. De parca am scris confesiunile inainte ca ele sa se intample. Asta ar fi o idee. Poate ramai fara timp. Atunci nebunia asta devine mai eligibila si lumii asteia. Dracu' s-o ia. Ma prabusesc pe-o banca, departe de Poarta, departe de Masa, departe de terenul de joaca, departe de Jiu, departe de toaletele publice, departe de orice intrare si orice iesire. Sunt in centru. In jurul meu zburatoare licurind si ciori de foc, vorbindu-mi. Spun povestea mea. Sau cantecul meu. Ar putea sa fie un cantec. Adorm pe banca, cu sticla evaporandu-se din mana si tigara topindu-se pe buzele mele. Am adormit murmurand.
    Mojo Music Club. Vin adeseori aici pentru a ma amuza. Urmeaza sa tin cateva spectacole de teatru. S-au asociat si Obligo. Nu imi pasa. Imi place ceea ce fac. Cu mintea infierbantata dupa o zi indelungata de lucru, ma refugiez aici, in Centrul Vechi, unde toti ma stiu, ma roaga, ma imbie sa le tin companie. Nu sunt rautacios. Nu sunt cinic. Sunt un oarecare. Imi place sa ma disimulez in astfel de locuri, sa imi imbat simturile si apoi sa supun unor analize. Acum fac karaoke. Ospatarita careia ii las de fiecare data un bacsis gras ma conduce la masa mea. Comand ca de obicei. De regula vin printre primii clienti, si barul se inchide in urma mea. Vin cu laptopul, lucrez de aici. Cafeaua nu o servesc nicioadata aici. E varianta mea de Piano in Bucuresti. Intotdeauna am venit singur, si doar in cateva randuri insotit. Sunt mediocru. Lumea ma aplauda. Acum barul e plin, iar eu sunt imbatat porceste. O fetita mica se apropie stingherita de masa mea.
- Doriti trandafiri? Ridic capul si vad un chip angelic, imbracata in rosu aprins precum culoarea trandafirilor pe care ii vinde. "De ce dracului as vrea trandafiri?" ma intreb. "Pentru ea neghiobule. Ar fi o surpriza placuta ca data viitoare cand veniti aici, sa ii dea 3 trandafiri asa din senin." Zambesc. Ii dau banii fetii pe care o suspectez de viclenie in infatisare pe 3 trandafiri si ii explic complotul. Urma ca in ziua urmatoare sa ii dea, dupa ce eu o ademenesc acolo. S-a facut tarziu. Barul e gol, iar eu sunt ragusit. Cred ca mahmureala nu mai apuca zorii zilei, deja durerile de cap instaurandu-se. Ies din bar si vomit pe prima pravalie pe care o vad. Usurel cu podul din lemn, nu vrem sa ne pierdem echilibrul si sa ne frangem gatul. Dintr-o data doi dulai mari si negri pornesc din suburbiile centrului tinta spre mine. Ma anunta ca vin, latrand infernal ridicand praful sub galopul lor nebun. "La dracu'." Dau sa ridic un bolovan de jos, dar ma gandesc ca e mai avantajos sa o iau la sanatoasa. Impleticindu-ma si sictirind in urma cu cate un "Mars potaie" ies in strada pe jumatate mort. Ma uit in spate, dar cainii au disparut.
   La ora 8 ma trezesc, banuitor de dezastrul din apt. de pe Iancului. De fiecare data cand ma intorc din barul asta blestemat las totul intr-o mocirla de cutii si sticle, vase si haine. Urmeaza sa vina si A. pentru o discutie despre afaceri. Nu ma mai port formal cu el. Ne intuim destul de bine. Aranjez lucrurile cat de cat si astept sorbind cu nesat din cafea. "Nu ma doare capul" imi spun zambindu-mi. A. nu intarzie sa apara. Ii cer 15 milioane pentru chestiuni personale, iar apoi iata-ma in fata unei alte usi. Urmeaza sa plec. "Aici te-am vazut ultima oara". Intru incarcat de tot soiul de mancaruri si mici atentii. "Erai bolnava". Ma intreaba cu o fata schimonosita de somn si indiferenta daca o mai iubesc. Raspund intregit de compasiune afirmativ. Fac mancare. Ne povestim acum tot felul de maruntisuri. Noaptea se prabuseste peste Bucuresti grea, spoind umbre pe pereti si chipuri. Ies dintre asternuturi si ma indrept catre toaleta. Am obiceiul asta mereu, sa ma spal pe fata, in toiul noptii. Am chipul schimbat. Dau sa ies pe usa, iar lumina se stinge in urma. In fata mea stam noi acum, imbratisati ultima oara. Tu stai in spatele meu, iar eu sunt bratele incolacite in jurul mijlocului tau. "Aici ne-am imbratisat ultima oara". Dintre asternuturi sar aceiasi caini infernali, cu bot manjit de viscerele amintirilor si se napustesc asupra mea. "Acum ies pe usa, te las cu bine."  Zidurile cad cu un tumul ingrozitor la pamant, intr-un vacarm de moloz si vase de bucatarie.
   In fata mea sta un mormant, undeva la Marea Mediterana, iar o fetita imbracata in rosu aprins aseaza trei roze, pe un mormant ce nu imi poarte numele.
   "Va simtiti bine domnule?" Deschid ochii si prin ceata vad coroane de copaci si un cer incredibil de senin. Ma ridic in capul oaselor si observ sticla golita si scrumul de pe mine. Un muc de tigara inca imi atarna in coltul buzei si un gust aspru dat naibii in gura. O uniforma cu pantofi ieftini sta martial in fata mea, dojenitor.
  "Va rog sa va legitimati" porneste asaltul cu o voce aspra.
 Cine dracului sunt?

SOLITUDE
by: Alexander Pope (1688-1744)

OW happy he, who free from care

The rage of courts, and noise of towns;

Contented breaths his native air,

In his own grounds.

 

Whose herds with milk, whose fields with bread,

Whose flocks supply him with attire,

Whose trees in summer yield him shade,

In winter fire.

 

Blest! who can unconcern'dly find

Hours, days, and years slide swift away,

In health of body, peace of mind,

Quiet by day,

 

Sound sleep by night; study and ease

Together mix'd; sweet recreation,

And innocence, which most does please,

With meditation.

 

Thus let me live, unheard, unknown;

Thus unlamented let me dye;

Steal from the world, and not a stone

Tell where I lye.

Jurnal anacronic - Child of time

   Sine-die. Sine-ego. Sine-omnia. Sine-deus.

   Timpul poate fi comprimat, alungit, pus cuminte in matrite de felul cutiutelor de nisip folosite de copii pe malul marii, si mulat dupa chipul si faptele noastre. Realizez acum de ce ma opresc din scris, de ce fug din mine, de ce alunec intr-o spirala disperata a controlului, de ce timpul nu mai vrea sa se joace cu mine. Timpul este compromis acum. Sunt o fiinta in afara timpului, in afara jocului. Nu sunt nici mort, dar nici nu traiesc. Este doar liniste. Din nou ma supun experientelor de dragul experimentului.
  Azi noapte la ora 1 dimineata jucam poker cu pustani intr-un bar promiscuu din Tg-jiu. Ma amuza nespus. Stiam cu cine joc de fapt. Nu le stiam numele, dar le vedeam in ochi adolescenta primitoare. Eu pierdeam bani, iar ei timp. Timpul lor este timpul meu. Incerc sa retrag lumii un timp pierdut. In surzenia ce imi bantuie capul, ma ridic stangaci si parasesc barul. Este o ora tarzie dimineata. Tg-jiul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Chioscul cu cafeaua la 1 leu a rezistat. Ma bucur cand sunt intampinat de aceeasi raceala tampita si obraznica a unei femei de depaseste bine 50 de ani. Nu ma mai stie. Este acelasi chiosc de unde imi cumparam cafea si acum 10 ani, la ora 5 dimineata, asteptand sa se deschida biblioteca. Oamenii si locurile se schimba, depinde de noi cat vrem sa smulgem din ei si sa pastram in noi. Ma asez cuminte pe o banca si privesc cuplurile si oamenii beti in nestire cum rad, se imbratiseaza, se injura, se indeparteaza, fug, se apropie timizi iscondind din priviri caraghiosul ce bea la ora 1 dimineata o cafea ieftina si probabil amara. Zambesc ca un tampit. Langa mine stau chiar eu, la 15 ani. Privim impreuna aceleasi statuete de deasupra facultatii si admiram arhitectura crepusculara. Nu mai imi place strada Victoriei. Este populara. Inainte erau doar 2 strazi inchise, fara nici un fel de invitatie la recreere. Numai eu aveam acest loc. Acum este vizibil ochiului neantrenat. Ma intristez la aceste ganduri.
   Acum ma asez la o masa singur. M-am retras in Piano. Din nou schimbare. In drumul spre Piano, vad cladiri si oameni la balcon, savurand tigari. Fiecare colt, fiecare fereastra ma indeamna sa le amintesc, de parca as oferii omagii trecatoare si bonome unor vechi cunostinte. Sunt iritat ca nu sunt baut suficient. Imi amintesc ca am masina parcata in apropiere. Piano este gol, doar cateva grupuri asezate in colturi, grupuri largi cu fete cunoscute si fara nume, care te saluta condescendent din cap. Stiu ca sunt defect. Acum am vulnerabilitatile la vedere. Ei stiu tot. Ii invit la atac. Astept sa ma doboare. Doar eu stiu ce imi poate pielea. Stiu ca se amuza pe seama mea, pe chinurile si luptele mele, ma stiu condamnat. Asta nu ii opreste de la ipocrizie. Fac cadouri. Cumpar bere pentru ei, cognac pentru mine. Si un frappe. Ma asez la o masa in capatul barului, acolo unde se tine pesemne scena. Sau dracu' stie. Mi-ar place sa fie o scena aici. Lumea isi intoarce capul la pozitia mea nonsalanta si seducatoare prin arcuire si solemnitate. Intr-o mana tin tigara, iar in cealalta spirtul. Nu mai zambesc. Retraiesc. Deja in jurul meu siluete si tumulturi din alte vremi invita la banchet. Acum sunt fericit. Apoi trist. Apoi seducator. Acum sunt singur. Sunt agresat de un individ ce nu-si cunoaste lungul nasului. Nu imi trebuie prea multa putere de convingere sa il pun la locul lui. Nu ma mai sinchisesc. Nu asta este atacul lumii. E un caraghios. Lumea refuza sa imi rada in fata, sa ma scuipe, sa ma batjocoreasca. Ei stiu. Ei au fost aici. Sparg paharul. Imi iau tigarile si ies din bar coplesit de furie. Nu sunt suficient de baut. Am febra. Ochii imi ard, cenestezii si sinestezii. Palpitatii. Dupa mine iese acelasi personaj si ma invita sa nu plec cu masina. Ma vede tulburat. Imi ghiceste intentiile. Plec in tromba si ma indrept spre zona in care stiu sigur ca am sa ii gasesc. Nu trec doua minute ca iata-ma, depasesc linia continua si ma opresc chiar in spatele lor. Linistit astept reactia lor. Nu intarzie.
  O duduie imi cere actele. Nu isi poate explica actiunile mele. Ma amuz. In cele din urma, sunt supus etilotestului. 0.67. Ma amuz si mai tare. In alte dati puteam mai bine, acum sunt doar usor tulburat. Sa inceapa spectacolul. Pe scena intotdeauna am explicat mirobolant anumite experiente fiintiale, iar lumea s-a prefacut intelegatoare. Asta este intelegerea intre mine si ea. Eu continui sa fiu acelasi cinic, iar ea se preface intretinuta. Ii urmez la spital pentru probe. Refuz. Ma banuiesc de substante psihoactive. Intr-o oarecare masura, paseismul si anxietatea, hipoprosexia si agorafobia pot fi ridicate la nivel psihoactiv prin paroxism. Indeosebi anumite realitati sensibile. Rad defect. Nu imi ghicesc intentiile. Se satisfac cu intocmirea dosarului. Din nou amuz cumplit. Dupa aproximativ 45 de minute, sunt din nou in masina. Ma simt bine. Sunt eu din nou. Nu caut admiratia nimanui, imi caut timpul. Lumea este inca aici. Timpul nu este al meu. Sunt o fiinta desincronizata.
    La 170 km/h, prin Tg-jiu la ora 4 dimineata, cu politia in spatele tau, filozofia capata alte dimensiuni. Nu sunt auto-destructiv. Am avertizat asupra acestui pana acum in repetate randuri. Desi poate fi usor confundata. In aceste conditii, revad persoane la balcon, cupluri mai putine. Fumez. Arunc tigara pe geamul masinii si pierd politia printre blocuri. Ies din Tg-jiu si ma indrept spre o padure cunoscuta. Aici, servesc o cafea si o tigara, cu picioarele desculte in roua diminetii, privind rasaritul. Timpul ni-l construim. Eu am pierdut omul, cheagul de tristete si bucurie, si am ramas acest animal cu reflexii si reflexe umane, niciodata finalizate. Ploua usor. Mi se umezeste tigara.
  Asternuturile sunt racoroase. Imi revad cainele imbatranit, cel ce in adolescenta ma insotea tot felul de aventuri nocturne, prin paduri si campii. Ochii lui ma recunosc. El ma stie. El ma va da lumii inapoi.
  Un mic desen ce imi aminteste de tratatele lui Eco, si semiotica rezidua in astfel de animatii:
http://www.megavideo.com/?v=ACW0SDVG
   "Psihoactiv"... auzi dracie...