Timpul poate fi comprimat, alungit, pus cuminte in matrite de felul cutiutelor de nisip folosite de copii pe malul marii, si mulat dupa chipul si faptele noastre. Realizez acum de ce ma opresc din scris, de ce fug din mine, de ce alunec intr-o spirala disperata a controlului, de ce timpul nu mai vrea sa se joace cu mine. Timpul este compromis acum. Sunt o fiinta in afara timpului, in afara jocului. Nu sunt nici mort, dar nici nu traiesc. Este doar liniste. Din nou ma supun experientelor de dragul experimentului.
Azi noapte la ora 1 dimineata jucam poker cu pustani intr-un bar promiscuu din Tg-jiu. Ma amuza nespus. Stiam cu cine joc de fapt. Nu le stiam numele, dar le vedeam in ochi adolescenta primitoare. Eu pierdeam bani, iar ei timp. Timpul lor este timpul meu. Incerc sa retrag lumii un timp pierdut. In surzenia ce imi bantuie capul, ma ridic stangaci si parasesc barul. Este o ora tarzie dimineata. Tg-jiul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Chioscul cu cafeaua la 1 leu a rezistat. Ma bucur cand sunt intampinat de aceeasi raceala tampita si obraznica a unei femei de depaseste bine 50 de ani. Nu ma mai stie. Este acelasi chiosc de unde imi cumparam cafea si acum 10 ani, la ora 5 dimineata, asteptand sa se deschida biblioteca. Oamenii si locurile se schimba, depinde de noi cat vrem sa smulgem din ei si sa pastram in noi. Ma asez cuminte pe o banca si privesc cuplurile si oamenii beti in nestire cum rad, se imbratiseaza, se injura, se indeparteaza, fug, se apropie timizi iscondind din priviri caraghiosul ce bea la ora 1 dimineata o cafea ieftina si probabil amara. Zambesc ca un tampit. Langa mine stau chiar eu, la 15 ani. Privim impreuna aceleasi statuete de deasupra facultatii si admiram arhitectura crepusculara. Nu mai imi place strada Victoriei. Este populara. Inainte erau doar 2 strazi inchise, fara nici un fel de invitatie la recreere. Numai eu aveam acest loc. Acum este vizibil ochiului neantrenat. Ma intristez la aceste ganduri.
Acum ma asez la o masa singur. M-am retras in Piano. Din nou schimbare. In drumul spre Piano, vad cladiri si oameni la balcon, savurand tigari. Fiecare colt, fiecare fereastra ma indeamna sa le amintesc, de parca as oferii omagii trecatoare si bonome unor vechi cunostinte. Sunt iritat ca nu sunt baut suficient. Imi amintesc ca am masina parcata in apropiere. Piano este gol, doar cateva grupuri asezate in colturi, grupuri largi cu fete cunoscute si fara nume, care te saluta condescendent din cap. Stiu ca sunt defect. Acum am vulnerabilitatile la vedere. Ei stiu tot. Ii invit la atac. Astept sa ma doboare. Doar eu stiu ce imi poate pielea. Stiu ca se amuza pe seama mea, pe chinurile si luptele mele, ma stiu condamnat. Asta nu ii opreste de la ipocrizie. Fac cadouri. Cumpar bere pentru ei, cognac pentru mine. Si un frappe. Ma asez la o masa in capatul barului, acolo unde se tine pesemne scena. Sau dracu' stie. Mi-ar place sa fie o scena aici. Lumea isi intoarce capul la pozitia mea nonsalanta si seducatoare prin arcuire si solemnitate. Intr-o mana tin tigara, iar in cealalta spirtul. Nu mai zambesc. Retraiesc. Deja in jurul meu siluete si tumulturi din alte vremi invita la banchet. Acum sunt fericit. Apoi trist. Apoi seducator. Acum sunt singur. Sunt agresat de un individ ce nu-si cunoaste lungul nasului. Nu imi trebuie prea multa putere de convingere sa il pun la locul lui. Nu ma mai sinchisesc. Nu asta este atacul lumii. E un caraghios. Lumea refuza sa imi rada in fata, sa ma scuipe, sa ma batjocoreasca. Ei stiu. Ei au fost aici. Sparg paharul. Imi iau tigarile si ies din bar coplesit de furie. Nu sunt suficient de baut. Am febra. Ochii imi ard, cenestezii si sinestezii. Palpitatii. Dupa mine iese acelasi personaj si ma invita sa nu plec cu masina. Ma vede tulburat. Imi ghiceste intentiile. Plec in tromba si ma indrept spre zona in care stiu sigur ca am sa ii gasesc. Nu trec doua minute ca iata-ma, depasesc linia continua si ma opresc chiar in spatele lor. Linistit astept reactia lor. Nu intarzie.
O duduie imi cere actele. Nu isi poate explica actiunile mele. Ma amuz. In cele din urma, sunt supus etilotestului. 0.67. Ma amuz si mai tare. In alte dati puteam mai bine, acum sunt doar usor tulburat. Sa inceapa spectacolul. Pe scena intotdeauna am explicat mirobolant anumite experiente fiintiale, iar lumea s-a prefacut intelegatoare. Asta este intelegerea intre mine si ea. Eu continui sa fiu acelasi cinic, iar ea se preface intretinuta. Ii urmez la spital pentru probe. Refuz. Ma banuiesc de substante psihoactive. Intr-o oarecare masura, paseismul si anxietatea, hipoprosexia si agorafobia pot fi ridicate la nivel psihoactiv prin paroxism. Indeosebi anumite realitati sensibile. Rad defect. Nu imi ghicesc intentiile. Se satisfac cu intocmirea dosarului. Din nou amuz cumplit. Dupa aproximativ 45 de minute, sunt din nou in masina. Ma simt bine. Sunt eu din nou. Nu caut admiratia nimanui, imi caut timpul. Lumea este inca aici. Timpul nu este al meu. Sunt o fiinta desincronizata.
La 170 km/h, prin Tg-jiu la ora 4 dimineata, cu politia in spatele tau, filozofia capata alte dimensiuni. Nu sunt auto-destructiv. Am avertizat asupra acestui pana acum in repetate randuri. Desi poate fi usor confundata. In aceste conditii, revad persoane la balcon, cupluri mai putine. Fumez. Arunc tigara pe geamul masinii si pierd politia printre blocuri. Ies din Tg-jiu si ma indrept spre o padure cunoscuta. Aici, servesc o cafea si o tigara, cu picioarele desculte in roua diminetii, privind rasaritul. Timpul ni-l construim. Eu am pierdut omul, cheagul de tristete si bucurie, si am ramas acest animal cu reflexii si reflexe umane, niciodata finalizate. Ploua usor. Mi se umezeste tigara.
Asternuturile sunt racoroase. Imi revad cainele imbatranit, cel ce in adolescenta ma insotea tot felul de aventuri nocturne, prin paduri si campii. Ochii lui ma recunosc. El ma stie. El ma va da lumii inapoi.
Un mic desen ce imi aminteste de tratatele lui Eco, si semiotica rezidua in astfel de animatii:
http://www.megavideo.com/?v=ACW0SDVG
"Psihoactiv"... auzi dracie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu