Ultima noapte in Bucuresti, in urma cu multe zile. Adormisem tarziu, undeva la orele 4 dimineata, stingherind linistea si fumul de tigara din camera, depictand peretii cu inchipuiri si strigoi din vremuri ce au fost, nu venisera, sau nu au fost vreodata. Iar eu, fantoma cea mai prezenta, cu o prezenta apasatoare, grava, intortochind si alterand orice fel de simtire in spectacole crepusculare de secunda. Dupa 2 nopti nedormite, timpul cade in perdele cenusii de-a lungul drumului, oamenii isi reflecta pe chip batranetile mai limpede, cu ochii scaldati in hidrargirul diminetilor tutungii cu dulciuri de zahar ars si ceai negru. Dupa trei nopti de insomnie, te mai inalti de-un cot in alte orizonturi, ridicandu-ti capul deasupra tocurilor inalte din metrou, tejghelelor din puburile obscure din mahalele Bucurestiului, acum chiar ajungi in tavanuri, cerandu-ti iertare in stanga si dreapta pentru impudoare. Iar aceasta a treia noapte are ceva special. Imi trunchiasem orice proces cerebral de-a lungul zilei, suprimand orice emotie sau simtire care nu trimitea direct catre pachetul de tigari sau chibrituri. Iar daca eram norocos, gaseam si la acea ora buticul din cartier deschis. Smirna in naucirile mele, trag un ultim fum de tigara, asteptand somnul ce ma vana de atata vreme. Orbecaind in bezna, pe gresia lucioasa si roscovana, pipaind dumnezeu stie ce, ajung in cele din urma in odaia mea modesta. Nu am adormit. Am lesinat. Cu fumul din sufragerie ce pornea cenusiu, asemeni timpului sa inchida luminile si usile in urma mea, asfixiindu-ma in povesti halucinante cu Piaza-Rea si/sau Huckleberry Hound.
"Loveste de 3 ori sticla de vin de masa si vei vedea cum lumea se intampla."
In acel vis, eram ospatar initial. Serveam burtile chefliilor sinchisindu-ma ca broboanele de sudoare sa nu condimenteze prea mult mortaciunile sau scuipatul ciorbele de burta. (P.S. Urasca ciorba de burta). Alergam, eram ocupat, coridoare multe. Numele meu era pe buzele tuturor, iar eu alergam sa ii servesc. Dintr-o data, cineva ma cheama pe un nume diferit, si am pornit intr-acolo, fara sa ma intreb de ce. Iesind din acel coridor, am pasit in curtea vechii mele scoli generale (C-tin Savoiu). Alerg catre o clasa, unde stiam ca ma asteapta elevii, iar femeia de serviciu anunta clopotelul. Intarziam. Alerg mai tare. Ajung in clasa, iar chipurile copiiilor sunt sterse de orice memorie. Acest lucru nu ma opreste. Afara e vara si e cald. Din nou acea voce ma invoca. Copiii incep sa rada, cu guri cenusii si fumegande. Nu ma mira. Alerg din nou pe coridor. Intru pe o usa laturalnica si dau intr-o sedinta. Lume importanta, ca in filme. Succesul unei asemenea sedinte consta in micile glume intelepte pe care un guru HR le poate face. Iar eu, eu stiu sa intretin. In sala sunt multe femei, al caror chip la vremea aceea mi-l aminteam, dar acum sunt jupuite. Toata lumea ma asalteaza cu intrebari. Transpir. Al dracului de cald. Trebuie sa ies. Ies pe coridor si imaginea nucului din curtea scolii ma imbie sa ies. In fata mea, directorul se propteste cu o mina de mare sfatuitor. "Ati fost chemat?" Nu ii raspund. Dau sa ies pe usa. Transpir. Mirosul ciorbei de burta imi staruie in minte. Transpir mai mult. Afara pare sa fie inabusitor. Nu imi pasa. Nucul acela e prea ispititor. In fata mea sta femeia de serviciu. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat. Nu trebuie sa pasiti afara. Stati inauntru. Vremea se va inrautati." Prea tarziu, cuvintele acesteia imi rezoneaza in urma pasilor. Ce dracului o fi vrut sa spuna. Curtea scolii acum este altfel. Nucul inca strajuie in mijlocul ei, dar ea pare mai mare. Peretii albi sunt garduri imense, precum cele ale unui labirint. Cruci ce par foarte vechi apar precum palimpseste in locul altor obiecte. Stiu doar ca inlocuiesc anumite obiecte. Imi este cald. Ma indrept catre nuc, aflat chiar in mijloc. El imi va oferi ceva umbra. Vantul se porneste, inabusitor de cald si morbid. Mirosul devine pestilential. Rotocoale de praf incep sa se adune din colturile scolii, descriind serpentine ale unor ziduri nevazute. Sunt intr-un labirint al scolii. Nucul a disparut. In urechi imi reverbereaza spusele directorului. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat." Chiar daca nu le-a spus el. Rotocoalele au pierdut in rostogolirea lor praf si mizerie. Atmosfera cuprinde fum si var. Acum vad ca de fapt capete se rostogolesc lovindu-se de acele ziduri nevazute. Nu sunt ingrozite, nu inspira moarte, ci altceva. Mult mai dureros. Habar nu am ce. Inspira un sentiment neindicat in clasa noastra de emotii: "demult". Acesta ar fi cuvantul. Sunt multe capate. Caldura. Transpir. Var. Dintre ziduri pornesc trei catelusi sa alerge catre mine, precum pui de vulpite blanzi si jucausi. Nu ma deranjeaza moartea din jurul meu. Ma aplec si ii mangai. Se bucura ca sunt primiti. Vantul se inaspreste. Capetele soptesc sau canta. Varul devine mai dens. Puii fug. Acum vin spre mine alti 3 catelusi, ceva mai mari. Un sentiment de teama ma incearca. Ma dau din calea lor si ii privesc cum se pierd in vreme. Intorcandu-mi capul vad acum trei lupi mari si cenusii ce vin cu teroare in ochi direct spre mine. In spatele meu o cruce mare care cu siguranta ma va adaposti de fiare. Incep sa o urc. Lupii se opresc in dreptul ei si se devoreaza reciproc. Sunt uimit si ingrozit totodata. Fiarele dispar maturate precum cenusa. Varul se inteteste. Zidurile sunt defragmentate si carate in vant. Simt un sentiment familiar cu aceste imagini. Stiu sentimentul acesta cand varul imi atinge fata. Dar nu poate fi cu putinta. Atunci nu este cald. Si dintr-o data un vifor cu fulgi mari ci crivat incepe sa huleasca in curtea scolii. Ninge. Nu a fost niciodata var. Sunt bucuros ca am scapat de toate aceste himere. De pe acoperisul unei cladiri, o aratare rosie isi indreapta teava pistolului in directia mea. Stiu acest lucru pentru ca trebuie sa se intample. Nu stiu de ce stiu aceste lucruri. Aratarea avea infatisare umana, insa chipul ii era o moaca sparta in cioburi si refacuta la mare graba. Dar il cunosc, fara a-l recunoaste. Si stiu ca aceasta mi-e moartea, aici se sfarseste totul. Stiu acest lucru. Si el trage. Si prin var, si prin vant, si prin caldura, prin ninsoare si cruci, iar glontul imi afla tampla. Il aud cu o voce de copil sugrumat cum imi spune in spaniola: "Usted debe haber llorado entonces." Nu cred sa fi fost vreodata mai amuzat si mai oripilat de o asemenea epifanie.De ce dracului spaniola?
A doua zi am incercat sa smulg voalul irationalului din muncile somnului. Nu mica mi-a fost si inca imi este mirarea sa vad cat adevar absolut poate sa rezide chiar si in cele mai de smirna ceasuri ale insomniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu