Opiu si freon sau 98-Metri-Timp

David Garrett

Nu am chip, dar sunt vazut,

Nu am voce, dar intotdeauna urlu

Nu am brate, dar eu vesnic lupt

Nu sunt om, nu D-zeu, am fost fiind mereu.

       Cine sunt?

  Diminetile sunt mereu dificile si ingrozitoare. Noaptea ma amagesc, imi alung temerile si spaimele in alte orizonturi. Diminetile sunt necrutatoare. Odinioara sentimentul diminetii imi era foarte drag, cu cafelele mereu amare si fumul de tigara, cu cartile mele imbracate in piele sau jupuite, intotdeauna nostalgice, cu aventurile nocturne in filosofia si teosofia medievala, cu fantasticele deliruri poetice. A. Poe s-a nascut la 21 mai. 

  Este ciudat cum un sentiment atat de candid poate sa devina atat de brusc de apasator si grav. Acum incerc pe cat posibil sa smulg diminetile din orarul ontic intrinsec propriei fiinte. Nu am sa reusesc, iar pe fiecare zi, ma amarasc si mai tare. Lungi exercitii de insomnie si surmenare fizica si cerebrala, fara prisos pana acum. De ce imi repugna? 

   Omul este definit de suma mortilor si renasterilor din ochii celorlalti. Pana la aceasta data m-am definit ca fiind ceva imund (nu in sens general respectiv murdar, ci imundan, nelumesc). Am vitregit o multime de imagini din biografii si personaje livresti, prin care sa fac tot soiul de saltimbancuri si acrobatii de inselare a propriei identitati. In fata lor bineinteles, o disimulare. In fata mea, inca nu exista o grozavie de oglinda indeajunsa. 

  Diminetile sunt grele si cenusii, nu precum moartea senina de toamna, care iti reda pacea si linistea. Nu. Sunt sufocante si alegorice. De cum deschizi ochii, mintea iti reda cele mai importante lucruri din zilele anterioare si nu numai. Un tahistoscop iti deruleaza evenimentele cele mai importante din ultima vreme. Nu merge inselat. Tahistoscopul nu intarzie si nu e subiectiv. Este o inginerie de mare precizie. 

   Langa patul meu stau doua aratari cu cate o seringa in mana. Schiteaza un zambet. Una este neagra, iar cealalta diafana. Una are opiu iar alta, freon. Diminetile sunt spasmodice, astfel incat ma trezesc incordat, aceeasi incordare pe care o simti in momentul in care un bici iti sfichiaza spatele. Acea suprema incordare pe care nu o poti numi inca durere deoarece corpul ti-o anuleaza stiind ca inca mai vin, cu promisiunea ca vei simti in urmatoarele clipe toata suma lor. Noaptea sunt biciuit, iar dimineata, aratarile ma drogheaza si imi anuleaza decenta. Jumatate sunt drogat, iar jumatate sunt mort. Astfel imi pastrez diminetile, impaturite in servetele de unica folosinta, pe care imi asez afazic ceasca de cafea amara. Prea multe simtiri survin in urma unor asemenea experiente. Daca vrei sa deschizi gura pentru a sorbi din cafea, te pomenesti cu un ras tampit, iar cafeaua, si ea amara, iti pateaza servetelul si pijamaua. Acelasi servetel de dimineata. 

  Nu exista stare de "a fi". Oamenii sunt motivati sa inainteze. Tin pe bratul stang, unde e freonul, trecutul, rece si irevocabil, iar pe bratul drept, imi tin viitorul in aburii opiului. In piept imi ascund mintea si gandurile. Capul e de prisos. Odata il puteam folosi drept pres-papier.

Blow - True story starring Johnny Depp