Vertinbur

   http://www.youtube.com/watch?v=gsmAF9cVPm4

   Timpul s-a oprit. Intr-o infinita clipa s-au descatusat forte invizibile care au maturat totul in calea lor. Si am fost investit in nasterea noului om: Camaro Antaris. Iar timpul imi este moasa, iar lumea, spectacolul visat de cei morti si aplaudat de cei vii. A venit vremea marilor anunturi.

Moartea lui Velsius Clementi

  Dumnezeul tau imi alunga singuratatile pentru a fi in randul lumii, dumnezeul meu ma va arunca din lumea randurilor pentru a fi singurul...
 
    Epitaf: 30.08.2011 (22:51)

http://www.youtube.com/watch?v=3RLwuDQSkDI&ob=av2e

Demiurg(ia) si contabilii sai

http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

 Exista o suita de automatisme pe care cu cat inaintam in varsta incetam sa le sabotam, sa le cautam, sa le identificam. Sunt parazitii constiintei, viermi gaunosi ce inainteaza in luciditatea noastra, cangrenand-o si reducand-o la simple reflexe de autoconservare. Ce om mai scruteaza diminetile pipaindu-si carnea si gura pentru a isi permite o epurare de asemenea paraziti, care om inainteaza greoi pe coridoare inguste de lucruri de ieri, iar odata ajuns in fata oglinzii se autosocheaza, precum o hipotermie si nauc plesneste imaginea din oglinda simplificand-o la tandari? Care om odata intrat in cafeneaua in care umbla de ani de zile, servit de aceeasi ospatarita oachesa si pusa pe sotii mereu dar reverentioasa precum o femeie pilot intr-o hazna medievala, isi priveste cafeaua amara si intotdeauna fara lapte si brusc isi da seama ca traieste aceeasi clipa moarta si necuprinsa in timpul lui, iar atunci, doar atunci sa faca un efort suprauman si sa darame masa, cafeaua si ospatarita? Sa gonesti mereu pe pilot automat, aici o strangere de mana, acolo o despartire de craci, aici semnati in dublu exemplar, nu uita bonul de benzina, mancarea e mereu proasta aici, promisiuni vagi si interminabile, angajamente prost investite, asternuturi care par ca transpira singure, cafea amara. Atunci mi-am dat seama ca daca altii prefera un cost redus si functioneaza precum o inginerie conceputa de un neamt chel si viril, atunci eu m-am aruncat in cele mai indepartate supernove, iar acolo mocnesc si veghez, pana in ziua aceea, cand ma voi revarsa in toata bezna asta.
  Odata descoperite organismele vii ce ajuta constiinta in a o echilibra si armoniza, iti dai seama ca esti un monstru, ca vezi lucruri care nu trebuiesc simtite si neaparat nevazute, altminteri magia acelor zile au luat sfarsit. Dar nu imi plangeti de mila, sunt destule dosare penale inca nescrise cu numele meu, sunt destule nopti inaintea-mi care sa fie martore la cele mai mari aiureli si descarcari electrice, inca mai sunt craci de vizitat, si aventuri netraite. Si care este scopul lor? Traiesti stari peste stari, la nivele diferite de intensitate, acuzi aici sau acolo o neurastenie, un plictis fantomatic, o letargie, apoi topai energic spre urmatoarea fapta curajoasa.
  Si daca toate starile astea, toate simtirile astea le investesti intr-un singur fior care cu timpul invata sa corupa, sa intoxice si sa inhibe stari inferioare ca intensitate, amplificandu-le la nivel de paroxism, astfel ca atunci cand scuipi sceleratul care iti vireaza banii in cont simti ca ai avut cea mai grozava femeie? Ce cumplita fiinta devii, si aici, si in toate lumile posibile, pe care le vezi bineinteles, si traiesti contrafactural in toate lumile posibile, fiind raul cel mai cu neputinta care le ameninta existenta.
   ...iar daca ar fi avut ochi, m-ar fi privit holbat si trist, iar gura de-ar fi fost la locul ei, ar fi spus povesti frumoase, si cum niciunul nu mai suntem, vom fi uitat cine am fost vreodata: guarda la luce dell inferno..
   Cred ca este vara. Mama conduce aceeasi masina de 1.2, cu viteza constanta de 60. Imi place sentimentul asta, cred ca este dimineata si ne indreptam spre cumparaturi. O rog in treacat sa opreasca odata ajunsi in oras sa luam o cafea, din aceea ieftina, la 1 leu. Nu imi amintesc ce imi raspunde. Mamei nu ii place muzica in masina, chipurile, i-ar distrage atentia. Injura pe unul in trafic. Mi-e dor sa o aud uneori injurand. Dau totusi drumul la radio, iar mama ma mustra fara intentie directa. Rad cu pofta. Pe langa noi, un camion monstru face o manevra de depasire, nesemnalizata. Il aud cum claxoneaza, incercand sa ii atraga atentia mamei sa incetineasca pentru a o depasi. Ne apropiem vertiginos de o curba inchisa, cu vizibilitate redusa. Nu mai este vara. Este toamna, si in masina patrunde un aer de Cismigiu, inconfundabil. Casele sunt cuprinse in ceata, iar soarele nu mai razbate. Camionul continua harmalaia, iar mama este in continuare surda. "Ciprian, da dracului mai incet la muzica aia ca nu ma aud cum gandesc". Camionul este unul lung, transport international pesemne."What if god was one of us....?! Tra laaa laa la la" De pe banda opusa, o alta masina se apropie vertiginos. Mama pune frana, iar expresia fetei e incarcata cu o emotie de groaza si usor schimonosita. pericolul este iminent. Camionul devanseaza, franeaza, pe jos e zapada, derapeaza, se rastoarna in drum, iar incarcatura porneste in avalansa. Zeci de trupuri inerte, unele in agonie, cu perfuzii, cu membre amputate, mai putin sau mai mult imbracate, se revarsa in drum, pe parbrizul nostru. Nu imi este frica. Am un sentiment placut. Din spatele scaunului doua brate albe, care nu le-am simtit de mult, desi nici nu cred ca le-am vazut vreodata, fara accesorii, pornesc din dreptul umerilor si mi se incheie la piept cuminti. Nu mai sunt atent, si fac un gest care ma umple de o mare recunostinta, sarutand usor antebratul drept. Nu vreau sa stiu daca acele brate se terminau undeva, iar de acolo pornea alta fiinta, dar D-zeule, pentru un moment in 26 de ani, m-a incercat cel mai cumplit sentiment de fericire, chiar acolo, in clipa mortii mele, in toata desertaciunea de paturi de spital cu bolnavi si muribunzi. Si vad mai bine acum, ca toti imi poarta chipul, sunt eu din toate timpurile, mai urat, mai gras, mai de succes sau mai ratacitor. Si-mi spun atunci ca sunt singurul individ care din toate universurile, e condamnat la aceesi demiurgie, orbit de aceeasi imagine frumoasa, la nesfarsit. Unde incepe si unde se termina blestemul? Sau poate sunt visul urat al unui functionar frustrat.

 

God.exe

http://www.youtube.com/watch?v=t_Y33sqrSKg

   26 august, ora 7:53. Oamenii sufera o mutatie deloc rara atunci cand circumstantele le anunta o schimbare. Schimbarea locului de munca, schimbarea femeii din asternuturi, schimbarea brelocului sau a bufetului unde iti servesti cafeaua. Indeosebi in prima instanta, schimbarea nu trebuie deloc bagatelizata. Oamenii se conving ca e o disimulare temporara, pentru a isi atinge nazuintele, si astfel imbraca alterarea spiritului intr-o haina fara maneci a moralei, a unui tel nobil. Si zilele nu inceteaza sa treaca, reci, imperative. Iar omul care a fost de acord cu reinventarea noului om, paleste, se stinge, uneori fara stiinta si fara priveghi. Imi dau seama ca auto-sabotajul executat cu atata inversunare, atunci cand un Office Manager ma provoaca si in urmatoarea clipa, peretele fals al biroulu e daramat cu capatana acestuia, provine exact din adancurile cele mai insondabile ale acestei morti si renasteri controlate. Atacurile de panica si anxietate, cu precadere noaptea, atunci cand o ploaie de sudoare imi inunda fruntile celor o mie de spatare ale bestiei ce o ascund cu dibacie, provin din aceasta inclestare furibunda de a nu renunta la cine sunt in favoarea vreunui compromis social.
   Regresia continua, iar cinegetica asta dupa primul om, conditia adamica a spiritului initial, trebuie regasita. Ard cu stupoare si cruzime mii de ani lumina in planckuri, pentru a ma readuce la marginea sinelui. Poate doar atunci, cand ma voi recunoaste, o sa am puterea demiurgica de altera din nou timpurile din jurul meu la un simplu sclifos al spiritului. Spes unica..

Ruga Domnului si Rugul Doamnei

 M-am hotarat sa nu ma opintesc, sa nu ma mai opresc din drum pentru a culege simboluri, sa caut calea cea mai prudenta. Astazi, cand inca zorii zilei nu ma spionau in mod ticalos, cand gustul amar al experientelor din noaptea trecuta nu ma lovisera direct in frunte, trepanandu-ma pana la inmarmurire, mi-am dat seama ca trebuie sa nu mai caut simbolul, omenul, ci sa ma duc direct la sursa. Si am realizat care e sursa. Si ma intorc iata la aceasta sorginte. Si nu ma incearca nici nostalgie, nici furie, nici nici cel mai mic fior emotiv. Calm, precum o furtuna periculoasa, am sa plonjez direct in mijlocul lor, precum o cafea fierbinte in poala unei cucoane de birt, excitand-o si smulgand un oftat de durere, de arsura. Nu stie nimeni despre ce vorbesc. Tocmai asta este. Se cauta simbolul. Am sa va las umbra aici, sa vegheze, astfel incat sa nu starnesc neasteptate suspiciuni cu privire la plecarea mea. Am sa o invat sa bea, sa rada, sa pocneasca, sa citeasca. Ingeri(in)zarea mea este iminenta. Hai umbra, recita... Iar voi, fantome dragi, porfiri si iude, faceti zarva, sa nu se mai auda pasii plecarii, fugii. Banchetul despartirii este aici, fara iarna, fara pompe. 

Eter(n) femininul

 O confesiune trebuie facuta public inainte de orice alta. Ma dezic de ceea ce urmeaza sa spun, si consider spre o mare rusine (a cui nu stiu inca), ca nu cunosc aceste stari decat la radacini, vulnerabil oricand oricarui joc de cuvinte. Iar simtirile nu sunt altceva decat un amestec caraghios de stari. Orice aliteratie, orice alegorie, sunt numite pentru a imprastia orice fum de omenesc din jurul meu. Si nici nu se va cunoaste marea (mea) rusine vreodata. Poate ca asa a fost sa fie, sa fiu cinicul vremurilor noastre. Un caraghios...

   Se invoca adeseori, in orice apropiere omeneasca, un fenomen incuiat si ridicol, susceptibil de orice argument si mai incuiat, si deopotriva, mai hazliu. Sufletul. Dar ce poate fi acest lucru atat de volatil, locuibil deopotriva atat de dragoste, pasiune, empatie cat si de ura, dispret, ambitie, uneori duse spre paroxism? Ce afurisita de locuinta, patronata de fulgere si noapte, urlaturi de lupi si rece precum uraniul din uterul recent victima a unui avort poate fi acest suflet?
   Daca cineva ma va intreba acum ce naiba am facut cu viata mea, as avea un singur raspuns. As rade zgomotos. Iar ei, emitatorii unei asemenea intrebari feroce vor sta nedumeriti in fata mea, considerandu-ma tampit sau nebun, sau poate doar cliseic dupa vreun model eliadesc. Dar nu mai este asa de mult, cel putin in ultima parte. Am invatat sa raspund acestei intrebari, cu un ras tumultuos, natural. Duduile precoce se vor fi oprit din a duce shaorma si berea la gura, rockerii savanti se vor fi oprit din a dezbate Mata lui Schroedinger si se vor uita usor agasati la mine, in coltul meu. Partea proasta este ca uneori imi pun singur aceasta intrebare, iar atunci subscriu celei de-a doua categorii, a nebunilor. Toti interlocutorii mei sunt himere. M-am absolvit de orice lege a lumii, m-am absolvit de lumea asta, imi astept cuminte moartea. Si a inceput sa imi para rau oarecum. Nu pentru mine, nu pentru ei, nu pentru voi. Parerea mea de rau nu are obiect, e suspendata in eter(n)itate. Si atunci va intreb pe voi. Ce ar vrea sa insemne sufletul? Imi face si mie cunostinta cinvea cu aceasta arta savanta de rang superior si cognoscibila doar celor initiati?
  Am petrecut si eu la randul meu nopti bicisnice, in care imi sfichiam spatele, tribut spiritualitatii, sufletului in termeni largi, pedepsindu-ma pentru erorile ce le-am infaptuit. Dar nici o suma de cabluri tv, telefon, arse pe propriu-mi spate nu ma impiedica sa ma arunc intr-o noua aventura, in care imi reneg orice experienta si caut consumul cu orice pret. Construiesc ceva, grandios, proxim lui Noe...
  Lumea evolueaza. Comunicarea evolueaza. Cu ceilalti. La mine are loc o involutie dinspre exterior inspre interior. Asemeni supernovelor, care implodeaza sub propria greutate. Mi-am dat seama ca nu am sa pot schimba lumea pe drumul pe care am pornit din copilarie, pe campuri. Mi-a murit cainele de curand. Omagiu lui Nero. Singurul prieten, sfetnic si calauza, din noptile boreale de iarna din copilarie. Parca il si vad, adulmecandu-mi tigarile, obicei recent apucat la vremea aceea, cafeaua, asijderea, si sufletul. Inca imi servesc cafeaua dimineata, cu tigarea tot in mana dreapta, inchipuindu-ma inapoi acasa, in puterea noptii, in mijlocul campului, cu Nero la picioare. E singurul motiv pentru care zambesc. Imi stiti motivul pentru care rad. Odihneste-te in pace, prieten vechi...
   Si astfel, m-am decis sa ma retrag din lumea asta, sa ma fur celorlalti. Sa mut razboiul asta in mine. Si imi construiesc o arca. O arca frumoasa. O arca a salvarii, dedicata onoarei si razboiului. O fregata, indreptata catre cer. Si sta la limanul sufletului.
  Iar acum construiesc cel mai pretios lucru. O himera ideala. Care sa imi tina companie, o fantoma daca vreti.  Retetar?! Am sa iau gandirea lui A., nimfomania lui E., talentul lui M., si frumusetea celei din urma. Si am sa le inghesui in "suflet". Si imi vor ridica paharul la gura, atunci cand bratele ma vor lasa. Si iata, fantoma mea iubita fara chip, cainele meu himeric, si sufletul meu strigoi, la prora arcii indreptata catre cer...
   Farul o sa imi lumineze calea, si nu imi va cere socoteala.

Nu(l) falsii(lor) farisei...

http://www.youtube.com/watch?v=qNk-RoZhkaI 
 Munca, efortul, de orice factura si contrafactura, inseamna sacrificiu de sine. TU devii o moneda de schimb anacronica, prin care dobandesti spatiu de desfasurare. Ego-ul lui d-zeu este o gluma. Si totusi, la sfarsitul acelei trudeli, vei dobandi o recompensa, una mai pretioasa decat celelalte, oferita exclusiv de tine mai mult decat restul lumii. Si asta din cauza diminetii. Poate fi dimineata timpului meu de sleire, de expuizare si sevraj al surmenajului, scopul vietii mele? Poate fi o dimineata oarecare implacida de vineri, luni sau mai, ora si ceasul in care ma redobandesc? Daca viata este o munca, atunci dimineata e condamnata sa devina o rasplata. Iar eu sunt o dimineata.
  Atunci tavanul asta nu fi-va imbacsit in van de aburi de alcool, de tutun si alte spoieli. Nu, va fi in definitiv condamnat la dimineti timpurii si declansari de incoltire. Caci altfel ce e viata, decat o dimineata altoita? (ecou... a propriilor noastre razvratiri?!)

Interviu intr-o ora, sticla inca ma roaga..

http://www.youtube.com/watch?v=JbGTzJcyjGI

Nevoi diacronice si alte siluiri

 http://www.youtube.com/watch?v=OwAQgYnyb0M
 Foarte multa lume ma intreaba: cum naiba de ai reusit sa te ratezi pana la aceasta extensie? De ce dracului nu publici? De ce te arunci in atatea mii de zari si in atatea persoane?
  As vrea sa raspund ca incerc sa ma adun. Aceasta este prima treapta, dintr-o succesiune de trepte care nu garanteaza ca duc in sus. Probabil m-am imprastiat in atatea zari pentru a uita ceva, a ascunde ceva. Odata reintregit, s-ar putea sa imi amintesc ceva, si cred ca este ceva important dar tragic.
  Pentru a ma arata lumii, am spus ca trebuie sa devin din nou intreg. Nu doar ospatarul care scuipa-n ciorbele de burta, nu doar cinicul ce arde cu dosul palmei fusta demimondenei de langa mine in timp ce ii spune ca este o caldura groaznica, nu doar filfizonul cu aere de manager ce coordoneaza o echipa de vanzari de la mama dracului. Nu. Reintregirea este un ritual, o citire permanenta a propriului testament, cu o sclipire de jar in ochi si o mana fixa si netremuranda. Apoi. A trecut atata amar de timp, iar eu sunt dator lumii multe cuvinte. Cuvinte pe care le-am aruncat in Egee, prin padurile virgine din Suedia, pe bulevardul capitalei, cuvinte scrijelite cu care am sters la cur pitipoance in devenire. Etc. Odata reintregit, trebuie recuperat acest timp al scrierii. Si mi-este peste putinta sa cred ca este un lucru facil. Mi-ar trebui mii de ani lumina pentru a ma prinde din urma. Singura exorcizare confesionara reminiscenta este cea a actului artistic. Intelegeti de acolo ce trebui, ce se vrea. Teatrul este scaparea.
  Picaturile pe care le storc acum au rolul de a ma tine in viata. Sunt cuvinte care nu au apucat sa fie spuse, pe care nu le spun cu rea-vointa. Rea-vointa si etc. Trebuie sa fie o alta cale. Si vor veni si cinicii bineinteles, a carei tagma odata o carmuiam, piratand orice frumos de frumosul lui, si vor spune: ia uite ce rana adanca si purulenta! Si vor fi avut dreptate. Dar dreptatea trebuie facuta. Iar vendeta este depasita.
  Uita-te atent in ochii Ei, uita-te si nu clipi. Nu iti feri privirea. Nu te gandi decat la acel moment. Bookmark temporal. Vei stii atunci numaratoarea minciunilor si te vei slei de orice sfintenie. Dragostea e o minciuna nenorocita recunoscuta. Inexistenta si accesibila arieratilor. Singurul frumos este ingropat adanc in fiecare dintre noi, si ni-l tocmim cu ceilalti. As vrea sa ma intorc in timp acum iubito, sa iti iau falcile zbarcite si sa te condamn cu o gratie de inger la cele mai ridicole sarcini. Sa te ingenunchez in fata lumii si sa fac acrobatii de executare. La fel cum am facut. Sufletul tau e in amanetul negrilor de Ouagadougou, iar acolo e folosit drept scarpinaci pentru leprosi. Pestilentiale guri au fost la pieptul meu. Si le stiam. Si aveam ochii holbati la tavan si ma intrebam de ce dracului ma pedepsesc. Si stii de ce lepra? Ca sa scriu aceste cuvinte. Sa revin dupa ani si ani, si sa ma intregesc. Sa ma jupoi de mine, sa ma condamn la urat, iar apoi sa alerg prin bezna, impiedicandu-ma de hoituri si lesuri de asternuturi, de copii avortati si de maimutoi pletosi. Si nu-i asa ca nu imi pasa? Gura mi se confeseaza, degetele scriu, ochii scapara in alte ceruri, trupul mi-e muncit in spirale contorsionate anacronice. Cu care gura sa ma ma chem, si cu ce ochi sa ma caut?  Existenta ma tine antrenat, precum un mercenar. Prezentul este un narcotic supraestimat de care eu abuzez pana la sevraj. De-as avea timp sa ma chem, sau poate ca nici nu-mi mai stiu numele...
   Asta este povestea mea. Care o retraiesc zilnic, intr-un zbucium de descarcari fantastice de ura, neputinta si dragoste. Si nu vreau sa schimb nimic. Devin povestea povestitorului. Calaul timpului. Soldat al fortunei. Amuzamentul celorlalti si tacerea mea.

Timp imprumutat

  Si lucrurile de desfasoara uneori dupa bunul plac. Al cui? Habar nu am. Stiu doar ca ma aflu la o rascruce de un infinit de posibilitati, inmultit cu un infinit de timpuri si un singur nume. Eu. Si d-nul Eu a fost multumit de firul sortii. Pana intr-o dimineata. Sau poate dupa-masa, cand poate nu s-a barbierit bine, iar un tavalug de brate fara chip l-au tras pe alei intortocheate si uitate. 

  Timpul, spatiul, oamenii, sunt straini de mine acum. Nimic nu ma infioara, decat poate aritmiile astea blestemate ce imi anunta poate un sfarsit prematur. Nici macar asta nu ma mai ingrozeste. Lumea asta si celelalte lumi isi vor vedea de ale sale. Fara ca d-nul Eu sa faca remarci cuminti sau obraznice la adresa ei. Iar timpul asta pe care il traiesc, e un timp mort, inert, tert si impersonal, in care sunt jupuit de pasiuni si de simturi, de credinte si mai important de idei. Stiu acest lucru deoarece eu insumi am orchestrat acest sfarsit penibil. Eu m-am pus intr-o noapte intr-un hol mizerabil de spital, eu m-am impins in perete, eu am aprins opiul, eu m-am asezat pe masa de operatii, eu am facut prima incizie. Si de acolo mi-a placut. Si m-am operat de tot binele din lumea asta. Am taiat si pe dumnezeu, si pe fecioare, si dragoste si nemurire si ficati si alte viscere inutile. Nici nu stiu unde mi-am ascuns ideile. 

  Iar cu timpul mi-am dat seama ca am facut o mare greseala. Ca omenescul acela care l-am taiat, l-am rezectat cu atata sete, ma tinea in viata in cele mai cumplite ceasuri. Si parca mi-e dor de acel prieten, natang si prostanac, insetat si mereu pus pe sotii, cinic si cantat de multe guri. Mi-e dor de mine. Si am sa intru in infernul asta nenorocit pentru a ma salva. Pentru mine nu exista mesii. Cat despre timpul asta... fuck it!

Injectia lui Calderon...

 



Iata-l. Acolo, suspendat deasupra parchetului, inaintea tavanului, cu ultimele suflari de spirit in ochi si ultimele sclipiri in piept. El, suspendat in camera, camera suspendata in casa, casa suspendata in iad, iadul suspedant in amintirea sa, amintirea sa suspendata in temerile sale viitoare sau trecute, viitorul sau trecutul trecut mobid sub presul prezentului, iar prezentul... suspendat in ultimele suflari ale lui... ale mele... in leaganul esafodului.

   Acum imi iau banii, acum imi beau vinul, acum ridic catrafusele, acum deschid usa, acum am incetat..

Indrazneste sa ridici paharul! sau 89 Metri-Timp!

 

Zaz - Je veux

   De-a lungul anilor, timpului, oamenii au incercat sa isi explice existenta, dragostea, ambitiile, esecurile prin reprezentari in alte forme, palpabile (icoane, harti, carti, fotografii) sau abstracte (D-zeu, timp, spatiu, cosmos, zodiac, etc.). Acesta nu este nici pe departe un semn de slabiciune. Este un simbol intransigent al fortei intrinsece omului de a se "arunca" in spatio-temporalitatea din jurul sau, investindu-se in tot ce este in jurul sau.
  Ma intereseaza indeosebi un aspect foarte important si foarte intim. Care la origini cred ca se confunda. D-zeu este ubicuu, o proprietate interesant de pretioasa. Cu alte cuvinte, contrafacturi demiurgice in toate ipotezele timpului. Timpul poate fi un substitut cred mai uman in materie de demiurgie decat insusi D-zeu. De ce spun asta? Simplu. Timpul, daca eliminam contextul bibliofilic, in care se regaseste drept unealta sau creatie dumnezeiasca, aflam ca are cea mai pretioasa incarcatura, iar in afara lui nu poate exista nimic.
   Mai important de atat, timpul, investit de fiecare sub forma si chipul sau, reflecta o identitate pe care nimic altceva nu o poate reflecta sau marturisi. Stai in fata unei icoane sau fotografii mult timp. Cu siguranta, te va incerca o nostalgie, un fior, dar la radacinile sale vei afla tot timpul. Cum ar arata timpul exorcizat din fiecare pretioasa fiinta? Cate brate are timpul tau? Ce chip imbraca?
  Cea de-a noua bologie este Timpul. Continui odiseea infernala de descoperire a adevarului. Timpul se adevereste a fi o treapta importanta. Poate una dintre cele mai importante. Dar nu este insurmontabil. Cu alte cuvinte are slabiciunile sale. Eliade descria iesirea din labirint, din spatiul si timpul profan via anumite catalizatoare. Cat de mult poate fi comprimat si accelerat acest monstru sacru? Cum il poti sabota? Din nou, experimente costisitoare, duse la capat pe propria cheltuiala. Ma suspectez de un anumit ezoterism, dar vreau sa il absolv de orice mediocritate mai departe, convins fiind ca va duce la ceva irevocabil si ireversibil. Timpul ma va sluji mai departe.
   P.S. Cum arata timpul meu? Intre penumbre si umbre, intre bezne si lumini incandescente, timpul meu alterneaza intre extaz si groaza, intre visul unei simfonii de vara (sublim spectacol in piata Universitatii, indragind foarte tare Bella Music) si teroarea unei dimineti de iarna, intre transee de razboi si splendide betii anonime. Timpul a obosit sa tot fuga dupa mine...

Cinegetica sau 90-Metri-Timp

    2:30 a.m. Funeralii. Acum inteleg. Nu imi pervertesc amintirile in scop personal, ci in detrimentul meu. Daca acum mult timp, cu veacuri parca in urma, eram inconjurat de multimi, in biblioteci, baruri, parcuri, acum inteleg. Nu sterg acele locuri. Ma sterg pe mine. Ma vand pe mine, cu moneda de schimb, dureri si groaze fantastice, pe care orice cuvant ar incerca sa adopte, il destrama in anagrame criptice si biblii indescifrabile. In toate amintirile, acum nu mai ridic paharul, ma sterg din memoria lor. Aneantizarea unei persoane din propria sa imagine asupra lumii. Cartile rasfoite odata in biblioteci, se aseaza cuminte la locul lor, paharul nu mai este golit, de pe scena dispare actorul, din asternuturi se evapora iubitul, iar lumea priveste inmarmurita pret de o secunda, stiindu-ma acolo odinioara, iar apoi sacrificandu-ma definitiv uitarii. Ma sinucid prin ochii lor, in mine. Fara mila. Fara cruzime. Eficient. Inca un pas spre momentul zero. Este sublim, cum ceata asta care patrunde si corupe, stinge si paleste lumini si chipuri deopotriva in urma mea. De la metrul-timp 90-100, Amagirea, primul cerc, prima bologie.

Opiu si freon sau 98-Metri-Timp

David Garrett

Nu am chip, dar sunt vazut,

Nu am voce, dar intotdeauna urlu

Nu am brate, dar eu vesnic lupt

Nu sunt om, nu D-zeu, am fost fiind mereu.

       Cine sunt?

  Diminetile sunt mereu dificile si ingrozitoare. Noaptea ma amagesc, imi alung temerile si spaimele in alte orizonturi. Diminetile sunt necrutatoare. Odinioara sentimentul diminetii imi era foarte drag, cu cafelele mereu amare si fumul de tigara, cu cartile mele imbracate in piele sau jupuite, intotdeauna nostalgice, cu aventurile nocturne in filosofia si teosofia medievala, cu fantasticele deliruri poetice. A. Poe s-a nascut la 21 mai. 

  Este ciudat cum un sentiment atat de candid poate sa devina atat de brusc de apasator si grav. Acum incerc pe cat posibil sa smulg diminetile din orarul ontic intrinsec propriei fiinte. Nu am sa reusesc, iar pe fiecare zi, ma amarasc si mai tare. Lungi exercitii de insomnie si surmenare fizica si cerebrala, fara prisos pana acum. De ce imi repugna? 

   Omul este definit de suma mortilor si renasterilor din ochii celorlalti. Pana la aceasta data m-am definit ca fiind ceva imund (nu in sens general respectiv murdar, ci imundan, nelumesc). Am vitregit o multime de imagini din biografii si personaje livresti, prin care sa fac tot soiul de saltimbancuri si acrobatii de inselare a propriei identitati. In fata lor bineinteles, o disimulare. In fata mea, inca nu exista o grozavie de oglinda indeajunsa. 

  Diminetile sunt grele si cenusii, nu precum moartea senina de toamna, care iti reda pacea si linistea. Nu. Sunt sufocante si alegorice. De cum deschizi ochii, mintea iti reda cele mai importante lucruri din zilele anterioare si nu numai. Un tahistoscop iti deruleaza evenimentele cele mai importante din ultima vreme. Nu merge inselat. Tahistoscopul nu intarzie si nu e subiectiv. Este o inginerie de mare precizie. 

   Langa patul meu stau doua aratari cu cate o seringa in mana. Schiteaza un zambet. Una este neagra, iar cealalta diafana. Una are opiu iar alta, freon. Diminetile sunt spasmodice, astfel incat ma trezesc incordat, aceeasi incordare pe care o simti in momentul in care un bici iti sfichiaza spatele. Acea suprema incordare pe care nu o poti numi inca durere deoarece corpul ti-o anuleaza stiind ca inca mai vin, cu promisiunea ca vei simti in urmatoarele clipe toata suma lor. Noaptea sunt biciuit, iar dimineata, aratarile ma drogheaza si imi anuleaza decenta. Jumatate sunt drogat, iar jumatate sunt mort. Astfel imi pastrez diminetile, impaturite in servetele de unica folosinta, pe care imi asez afazic ceasca de cafea amara. Prea multe simtiri survin in urma unor asemenea experiente. Daca vrei sa deschizi gura pentru a sorbi din cafea, te pomenesti cu un ras tampit, iar cafeaua, si ea amara, iti pateaza servetelul si pijamaua. Acelasi servetel de dimineata. 

  Nu exista stare de "a fi". Oamenii sunt motivati sa inainteze. Tin pe bratul stang, unde e freonul, trecutul, rece si irevocabil, iar pe bratul drept, imi tin viitorul in aburii opiului. In piept imi ascund mintea si gandurile. Capul e de prisos. Odata il puteam folosi drept pres-papier.

Blow - True story starring Johnny Depp

Radiografia mortii mele sau 99-Metri-Timp

    Two Steps From Hell - Undying Love

      Pledge: A strange rumour, told with humour, has come across my way, and as they say, the architect of hell i generously paid, to build these walls, aside from world, with fantasy and madness, and echoes without call. Numb with cold and fear, i sat, and sat, and even more i sat. Until all world's dreams i craft, to deem myself entwine,a tale of the architect of time. And now i sit no more at fortune's shore, numb with cold and fear. Nevermore.

    Cu fiecare inghititura mai mult, simt cum buzele imi ard, gura mi-e in flacari, muschii imi palpeaza, ochii scapara precum carbunii aprinsi, ard in flacari mari, sunt Lumina. Ma imbat cu lumina. Ma imbat cu focul propriu. Sticlele nu inceteaza sa vina la masa. Si fiecare data, de cum dovedesc una din ele, o arunc peste umar. Iar un inger cu capul spart urla si se zvarcoleste de durere. Dar nu conteaza. Sunt mercenar, sunt criminal. Sunt un cruciat, imbatat cu lumina si foc. Ma voi stinge nuclear in lume, in curand, iar asta ma invita la sarbatorire. In fiecare zi, intorc ceasul, poate mai mor putin. Doar putin. Cat ma rog sa mai mor dracului putin, sa ma slabesc, sa ma vindec de nebuniile mele obscene si sfinte. Dar nu se intampla. Mai arunc o sticla peste umar, acum urla demonii. Ingerii mi-i s-au risipit. Linistea sa va aiba in paza. Imi ademenesc linistile si tribulatiile deopotriva, le ademenesc si le sperii usor, patern, ca apoi sa le devorez lacom. Mi-am pierdut umanitatea investind-o in ceilalti. Acum, la fiecare "Multumesc/Salut", astept tremurand de emotie cu sticla in mana, gata sa o arunc peste umar. Dar lumea nu imi va mai multumi mult timp, nu ma va mai saluta multa vreme, iar atunci va trebui sa ma satisfac cu vampirismul propriilor zvacniri. Iar acel timp a venit acum.
   Salbatic, cu privirea incetosata inaintez pe strazi. Este noapte, tarziu. Am ales aceasta zi fara intamplare pentru a imi imbata simturile (Martea intodeauna suna a zi de betie). Intr-o mana tin o sticla, iar in cealalta trag dupa mine lesurile altor vremuri. Ma indrept catre parc. Intotdeauna mi-a placut parcul asta, in detrimentul Cismigiului, nu numai datorita lui Brancusi, ci faptului ca am aflat aici alte fiinte volatile. Precum spiridusi ce se desprind din scoarta copacilor, pornind banchetul binelui-venit. Sunt Peter-Pan iar lumea pe care am parasit-o de mult ma primeste acum inapoi. Simt cum planul lumii devine evanescent si precum un ranit de moarte ce delireaza, alte porti se deschid misterioase si totusi familiare. Trebuie sa fie vreo 3 dimineata.
  Nu sunt asteptat nicaieri. Septima Nova. Ma amuz. De parca am scris confesiunile inainte ca ele sa se intample. Asta ar fi o idee. Poate ramai fara timp. Atunci nebunia asta devine mai eligibila si lumii asteia. Dracu' s-o ia. Ma prabusesc pe-o banca, departe de Poarta, departe de Masa, departe de terenul de joaca, departe de Jiu, departe de toaletele publice, departe de orice intrare si orice iesire. Sunt in centru. In jurul meu zburatoare licurind si ciori de foc, vorbindu-mi. Spun povestea mea. Sau cantecul meu. Ar putea sa fie un cantec. Adorm pe banca, cu sticla evaporandu-se din mana si tigara topindu-se pe buzele mele. Am adormit murmurand.
    Mojo Music Club. Vin adeseori aici pentru a ma amuza. Urmeaza sa tin cateva spectacole de teatru. S-au asociat si Obligo. Nu imi pasa. Imi place ceea ce fac. Cu mintea infierbantata dupa o zi indelungata de lucru, ma refugiez aici, in Centrul Vechi, unde toti ma stiu, ma roaga, ma imbie sa le tin companie. Nu sunt rautacios. Nu sunt cinic. Sunt un oarecare. Imi place sa ma disimulez in astfel de locuri, sa imi imbat simturile si apoi sa supun unor analize. Acum fac karaoke. Ospatarita careia ii las de fiecare data un bacsis gras ma conduce la masa mea. Comand ca de obicei. De regula vin printre primii clienti, si barul se inchide in urma mea. Vin cu laptopul, lucrez de aici. Cafeaua nu o servesc nicioadata aici. E varianta mea de Piano in Bucuresti. Intotdeauna am venit singur, si doar in cateva randuri insotit. Sunt mediocru. Lumea ma aplauda. Acum barul e plin, iar eu sunt imbatat porceste. O fetita mica se apropie stingherita de masa mea.
- Doriti trandafiri? Ridic capul si vad un chip angelic, imbracata in rosu aprins precum culoarea trandafirilor pe care ii vinde. "De ce dracului as vrea trandafiri?" ma intreb. "Pentru ea neghiobule. Ar fi o surpriza placuta ca data viitoare cand veniti aici, sa ii dea 3 trandafiri asa din senin." Zambesc. Ii dau banii fetii pe care o suspectez de viclenie in infatisare pe 3 trandafiri si ii explic complotul. Urma ca in ziua urmatoare sa ii dea, dupa ce eu o ademenesc acolo. S-a facut tarziu. Barul e gol, iar eu sunt ragusit. Cred ca mahmureala nu mai apuca zorii zilei, deja durerile de cap instaurandu-se. Ies din bar si vomit pe prima pravalie pe care o vad. Usurel cu podul din lemn, nu vrem sa ne pierdem echilibrul si sa ne frangem gatul. Dintr-o data doi dulai mari si negri pornesc din suburbiile centrului tinta spre mine. Ma anunta ca vin, latrand infernal ridicand praful sub galopul lor nebun. "La dracu'." Dau sa ridic un bolovan de jos, dar ma gandesc ca e mai avantajos sa o iau la sanatoasa. Impleticindu-ma si sictirind in urma cu cate un "Mars potaie" ies in strada pe jumatate mort. Ma uit in spate, dar cainii au disparut.
   La ora 8 ma trezesc, banuitor de dezastrul din apt. de pe Iancului. De fiecare data cand ma intorc din barul asta blestemat las totul intr-o mocirla de cutii si sticle, vase si haine. Urmeaza sa vina si A. pentru o discutie despre afaceri. Nu ma mai port formal cu el. Ne intuim destul de bine. Aranjez lucrurile cat de cat si astept sorbind cu nesat din cafea. "Nu ma doare capul" imi spun zambindu-mi. A. nu intarzie sa apara. Ii cer 15 milioane pentru chestiuni personale, iar apoi iata-ma in fata unei alte usi. Urmeaza sa plec. "Aici te-am vazut ultima oara". Intru incarcat de tot soiul de mancaruri si mici atentii. "Erai bolnava". Ma intreaba cu o fata schimonosita de somn si indiferenta daca o mai iubesc. Raspund intregit de compasiune afirmativ. Fac mancare. Ne povestim acum tot felul de maruntisuri. Noaptea se prabuseste peste Bucuresti grea, spoind umbre pe pereti si chipuri. Ies dintre asternuturi si ma indrept catre toaleta. Am obiceiul asta mereu, sa ma spal pe fata, in toiul noptii. Am chipul schimbat. Dau sa ies pe usa, iar lumina se stinge in urma. In fata mea stam noi acum, imbratisati ultima oara. Tu stai in spatele meu, iar eu sunt bratele incolacite in jurul mijlocului tau. "Aici ne-am imbratisat ultima oara". Dintre asternuturi sar aceiasi caini infernali, cu bot manjit de viscerele amintirilor si se napustesc asupra mea. "Acum ies pe usa, te las cu bine."  Zidurile cad cu un tumul ingrozitor la pamant, intr-un vacarm de moloz si vase de bucatarie.
   In fata mea sta un mormant, undeva la Marea Mediterana, iar o fetita imbracata in rosu aprins aseaza trei roze, pe un mormant ce nu imi poarte numele.
   "Va simtiti bine domnule?" Deschid ochii si prin ceata vad coroane de copaci si un cer incredibil de senin. Ma ridic in capul oaselor si observ sticla golita si scrumul de pe mine. Un muc de tigara inca imi atarna in coltul buzei si un gust aspru dat naibii in gura. O uniforma cu pantofi ieftini sta martial in fata mea, dojenitor.
  "Va rog sa va legitimati" porneste asaltul cu o voce aspra.
 Cine dracului sunt?

SOLITUDE
by: Alexander Pope (1688-1744)

OW happy he, who free from care

The rage of courts, and noise of towns;

Contented breaths his native air,

In his own grounds.

 

Whose herds with milk, whose fields with bread,

Whose flocks supply him with attire,

Whose trees in summer yield him shade,

In winter fire.

 

Blest! who can unconcern'dly find

Hours, days, and years slide swift away,

In health of body, peace of mind,

Quiet by day,

 

Sound sleep by night; study and ease

Together mix'd; sweet recreation,

And innocence, which most does please,

With meditation.

 

Thus let me live, unheard, unknown;

Thus unlamented let me dye;

Steal from the world, and not a stone

Tell where I lye.

Personal advertising (watch closely)

http://www.youtube.com/watch?v=UtA4gcDasR8


http://www.youtube.com/watch?v=9Gtzmt5tfo8


http://www.youtube.com/watch?v=V_C74ejc7aA


  Enjoy!

100 Metri Timp

   
    Ultima noapte in Bucuresti, in urma cu multe zile. Adormisem tarziu, undeva la orele 4 dimineata, stingherind linistea si fumul de tigara din camera, depictand peretii cu inchipuiri si strigoi din vremuri ce au fost, nu venisera, sau nu au fost vreodata. Iar eu, fantoma cea mai prezenta, cu o prezenta apasatoare, grava, intortochind si alterand orice fel de simtire in spectacole crepusculare de secunda. Dupa 2 nopti nedormite, timpul cade in perdele cenusii de-a lungul drumului, oamenii isi reflecta pe chip batranetile mai limpede, cu ochii scaldati in hidrargirul diminetilor tutungii cu dulciuri de zahar ars si ceai negru. Dupa trei nopti de insomnie, te mai inalti de-un cot in alte orizonturi, ridicandu-ti capul deasupra tocurilor inalte din metrou, tejghelelor din puburile obscure din mahalele Bucurestiului, acum chiar ajungi in tavanuri, cerandu-ti iertare in stanga si dreapta pentru impudoare. Iar aceasta a treia noapte are ceva special. Imi trunchiasem orice proces cerebral de-a lungul zilei, suprimand orice emotie sau simtire care nu trimitea direct catre pachetul de tigari sau chibrituri. Iar daca eram norocos, gaseam si la acea ora buticul din cartier deschis. Smirna in naucirile mele, trag un ultim fum de tigara, asteptand somnul ce ma vana de atata vreme. Orbecaind in bezna, pe gresia lucioasa si roscovana, pipaind dumnezeu stie ce, ajung in cele din urma in odaia mea modesta. Nu am adormit. Am lesinat. Cu fumul din sufragerie ce pornea cenusiu, asemeni timpului sa inchida luminile si usile in urma mea, asfixiindu-ma in povesti halucinante cu Piaza-Rea si/sau Huckleberry Hound.
   "Loveste de 3 ori sticla de vin de masa si vei vedea cum lumea se intampla."
   In acel vis, eram ospatar initial. Serveam burtile chefliilor sinchisindu-ma ca broboanele de sudoare sa nu condimenteze prea mult mortaciunile sau scuipatul ciorbele de burta. (P.S. Urasca ciorba de burta). Alergam, eram ocupat, coridoare multe. Numele meu era pe buzele tuturor, iar eu alergam sa ii servesc. Dintr-o data, cineva ma cheama pe un nume diferit, si am pornit intr-acolo, fara sa ma intreb de ce. Iesind din acel coridor, am pasit in curtea vechii mele scoli generale (C-tin Savoiu). Alerg catre o clasa, unde stiam ca ma asteapta elevii, iar femeia de serviciu anunta clopotelul. Intarziam. Alerg mai tare. Ajung in clasa, iar chipurile copiiilor sunt sterse de orice memorie. Acest lucru nu ma opreste. Afara e vara si e cald. Din nou acea voce ma invoca. Copiii incep sa rada, cu guri cenusii si fumegande. Nu ma mira. Alerg din nou pe coridor. Intru pe o usa laturalnica si dau intr-o sedinta. Lume importanta, ca in filme. Succesul unei asemenea sedinte consta in micile glume intelepte pe care un guru HR le poate face. Iar eu, eu stiu sa intretin. In sala sunt multe femei, al caror chip la vremea aceea mi-l aminteam, dar acum sunt jupuite. Toata lumea ma asalteaza cu intrebari. Transpir. Al dracului de cald. Trebuie sa ies. Ies pe coridor si imaginea nucului din curtea scolii ma imbie sa ies. In fata mea, directorul se propteste cu o mina de mare sfatuitor. "Ati fost chemat?" Nu ii raspund. Dau sa ies pe usa. Transpir. Mirosul ciorbei de burta imi staruie in minte. Transpir mai mult. Afara pare sa fie inabusitor. Nu imi pasa. Nucul acela e prea ispititor. In fata mea sta femeia de serviciu. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat. Nu trebuie sa pasiti afara. Stati inauntru. Vremea se va inrautati." Prea tarziu, cuvintele acesteia imi rezoneaza in urma pasilor. Ce dracului o fi vrut sa spuna. Curtea scolii acum este altfel. Nucul inca strajuie in mijlocul ei, dar ea pare mai mare. Peretii albi sunt garduri imense, precum cele ale unui labirint. Cruci ce par foarte vechi apar precum palimpseste in locul altor obiecte. Stiu doar ca inlocuiesc anumite obiecte. Imi este cald. Ma indrept catre nuc, aflat chiar in mijloc. El imi va oferi ceva umbra. Vantul se porneste, inabusitor de cald si morbid. Mirosul devine pestilential. Rotocoale de praf incep sa se adune din colturile scolii, descriind serpentine ale unor ziduri nevazute. Sunt intr-un labirint al scolii. Nucul a disparut. In urechi imi reverbereaza spusele directorului. "Toti trebuie sa ne jucam rolul pana la capat." Chiar daca nu le-a spus el. Rotocoalele au pierdut in rostogolirea lor praf si mizerie. Atmosfera cuprinde fum si var. Acum vad ca de fapt capete se rostogolesc lovindu-se de acele ziduri nevazute. Nu sunt ingrozite, nu inspira moarte, ci altceva. Mult mai dureros. Habar nu am ce. Inspira un sentiment neindicat in clasa noastra de emotii: "demult". Acesta ar fi cuvantul. Sunt multe capate. Caldura. Transpir. Var. Dintre ziduri pornesc trei catelusi sa alerge catre mine, precum pui de vulpite blanzi si jucausi. Nu ma deranjeaza moartea din jurul meu. Ma aplec si ii mangai. Se bucura ca sunt primiti. Vantul se inaspreste. Capetele soptesc sau canta. Varul devine mai dens. Puii fug. Acum vin spre mine alti 3 catelusi, ceva mai mari. Un sentiment de teama ma incearca. Ma dau din calea lor si ii privesc cum se pierd in vreme. Intorcandu-mi capul vad acum trei lupi mari si cenusii ce vin cu teroare in ochi direct spre mine. In spatele meu o cruce mare care cu siguranta ma va adaposti de fiare. Incep sa o urc. Lupii se opresc in dreptul ei si se devoreaza reciproc. Sunt uimit si ingrozit totodata. Fiarele dispar maturate precum cenusa. Varul se inteteste. Zidurile sunt defragmentate si carate in vant. Simt un sentiment familiar cu aceste imagini. Stiu sentimentul acesta cand varul imi atinge fata. Dar nu poate fi cu putinta. Atunci nu este cald. Si dintr-o data un vifor cu fulgi mari ci crivat incepe sa huleasca in curtea scolii. Ninge. Nu a fost niciodata var. Sunt bucuros ca am scapat de toate aceste himere. De pe acoperisul unei cladiri, o aratare rosie isi indreapta teava pistolului in directia mea. Stiu acest lucru pentru ca trebuie sa se intample. Nu stiu de ce stiu aceste lucruri. Aratarea avea infatisare umana, insa chipul ii era o moaca sparta in cioburi si refacuta la mare graba. Dar il cunosc, fara a-l recunoaste. Si stiu ca aceasta mi-e moartea, aici se sfarseste totul. Stiu acest lucru. Si el trage. Si prin var, si prin vant, si prin caldura, prin ninsoare si cruci, iar glontul imi afla tampla. Il aud cu o voce de copil sugrumat cum imi spune in spaniola: "Usted debe haber llorado entonces."  Nu cred sa fi fost vreodata mai amuzat si mai oripilat de o asemenea epifanie.De ce dracului spaniola?
   A doua zi am incercat sa smulg voalul irationalului din muncile somnului. Nu mica mi-a fost si inca imi este mirarea sa vad cat adevar absolut poate sa rezide chiar si in cele mai de smirna ceasuri ale insomniei.

Jurnal anacronic - Child of time

   Sine-die. Sine-ego. Sine-omnia. Sine-deus.

   Timpul poate fi comprimat, alungit, pus cuminte in matrite de felul cutiutelor de nisip folosite de copii pe malul marii, si mulat dupa chipul si faptele noastre. Realizez acum de ce ma opresc din scris, de ce fug din mine, de ce alunec intr-o spirala disperata a controlului, de ce timpul nu mai vrea sa se joace cu mine. Timpul este compromis acum. Sunt o fiinta in afara timpului, in afara jocului. Nu sunt nici mort, dar nici nu traiesc. Este doar liniste. Din nou ma supun experientelor de dragul experimentului.
  Azi noapte la ora 1 dimineata jucam poker cu pustani intr-un bar promiscuu din Tg-jiu. Ma amuza nespus. Stiam cu cine joc de fapt. Nu le stiam numele, dar le vedeam in ochi adolescenta primitoare. Eu pierdeam bani, iar ei timp. Timpul lor este timpul meu. Incerc sa retrag lumii un timp pierdut. In surzenia ce imi bantuie capul, ma ridic stangaci si parasesc barul. Este o ora tarzie dimineata. Tg-jiul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Chioscul cu cafeaua la 1 leu a rezistat. Ma bucur cand sunt intampinat de aceeasi raceala tampita si obraznica a unei femei de depaseste bine 50 de ani. Nu ma mai stie. Este acelasi chiosc de unde imi cumparam cafea si acum 10 ani, la ora 5 dimineata, asteptand sa se deschida biblioteca. Oamenii si locurile se schimba, depinde de noi cat vrem sa smulgem din ei si sa pastram in noi. Ma asez cuminte pe o banca si privesc cuplurile si oamenii beti in nestire cum rad, se imbratiseaza, se injura, se indeparteaza, fug, se apropie timizi iscondind din priviri caraghiosul ce bea la ora 1 dimineata o cafea ieftina si probabil amara. Zambesc ca un tampit. Langa mine stau chiar eu, la 15 ani. Privim impreuna aceleasi statuete de deasupra facultatii si admiram arhitectura crepusculara. Nu mai imi place strada Victoriei. Este populara. Inainte erau doar 2 strazi inchise, fara nici un fel de invitatie la recreere. Numai eu aveam acest loc. Acum este vizibil ochiului neantrenat. Ma intristez la aceste ganduri.
   Acum ma asez la o masa singur. M-am retras in Piano. Din nou schimbare. In drumul spre Piano, vad cladiri si oameni la balcon, savurand tigari. Fiecare colt, fiecare fereastra ma indeamna sa le amintesc, de parca as oferii omagii trecatoare si bonome unor vechi cunostinte. Sunt iritat ca nu sunt baut suficient. Imi amintesc ca am masina parcata in apropiere. Piano este gol, doar cateva grupuri asezate in colturi, grupuri largi cu fete cunoscute si fara nume, care te saluta condescendent din cap. Stiu ca sunt defect. Acum am vulnerabilitatile la vedere. Ei stiu tot. Ii invit la atac. Astept sa ma doboare. Doar eu stiu ce imi poate pielea. Stiu ca se amuza pe seama mea, pe chinurile si luptele mele, ma stiu condamnat. Asta nu ii opreste de la ipocrizie. Fac cadouri. Cumpar bere pentru ei, cognac pentru mine. Si un frappe. Ma asez la o masa in capatul barului, acolo unde se tine pesemne scena. Sau dracu' stie. Mi-ar place sa fie o scena aici. Lumea isi intoarce capul la pozitia mea nonsalanta si seducatoare prin arcuire si solemnitate. Intr-o mana tin tigara, iar in cealalta spirtul. Nu mai zambesc. Retraiesc. Deja in jurul meu siluete si tumulturi din alte vremi invita la banchet. Acum sunt fericit. Apoi trist. Apoi seducator. Acum sunt singur. Sunt agresat de un individ ce nu-si cunoaste lungul nasului. Nu imi trebuie prea multa putere de convingere sa il pun la locul lui. Nu ma mai sinchisesc. Nu asta este atacul lumii. E un caraghios. Lumea refuza sa imi rada in fata, sa ma scuipe, sa ma batjocoreasca. Ei stiu. Ei au fost aici. Sparg paharul. Imi iau tigarile si ies din bar coplesit de furie. Nu sunt suficient de baut. Am febra. Ochii imi ard, cenestezii si sinestezii. Palpitatii. Dupa mine iese acelasi personaj si ma invita sa nu plec cu masina. Ma vede tulburat. Imi ghiceste intentiile. Plec in tromba si ma indrept spre zona in care stiu sigur ca am sa ii gasesc. Nu trec doua minute ca iata-ma, depasesc linia continua si ma opresc chiar in spatele lor. Linistit astept reactia lor. Nu intarzie.
  O duduie imi cere actele. Nu isi poate explica actiunile mele. Ma amuz. In cele din urma, sunt supus etilotestului. 0.67. Ma amuz si mai tare. In alte dati puteam mai bine, acum sunt doar usor tulburat. Sa inceapa spectacolul. Pe scena intotdeauna am explicat mirobolant anumite experiente fiintiale, iar lumea s-a prefacut intelegatoare. Asta este intelegerea intre mine si ea. Eu continui sa fiu acelasi cinic, iar ea se preface intretinuta. Ii urmez la spital pentru probe. Refuz. Ma banuiesc de substante psihoactive. Intr-o oarecare masura, paseismul si anxietatea, hipoprosexia si agorafobia pot fi ridicate la nivel psihoactiv prin paroxism. Indeosebi anumite realitati sensibile. Rad defect. Nu imi ghicesc intentiile. Se satisfac cu intocmirea dosarului. Din nou amuz cumplit. Dupa aproximativ 45 de minute, sunt din nou in masina. Ma simt bine. Sunt eu din nou. Nu caut admiratia nimanui, imi caut timpul. Lumea este inca aici. Timpul nu este al meu. Sunt o fiinta desincronizata.
    La 170 km/h, prin Tg-jiu la ora 4 dimineata, cu politia in spatele tau, filozofia capata alte dimensiuni. Nu sunt auto-destructiv. Am avertizat asupra acestui pana acum in repetate randuri. Desi poate fi usor confundata. In aceste conditii, revad persoane la balcon, cupluri mai putine. Fumez. Arunc tigara pe geamul masinii si pierd politia printre blocuri. Ies din Tg-jiu si ma indrept spre o padure cunoscuta. Aici, servesc o cafea si o tigara, cu picioarele desculte in roua diminetii, privind rasaritul. Timpul ni-l construim. Eu am pierdut omul, cheagul de tristete si bucurie, si am ramas acest animal cu reflexii si reflexe umane, niciodata finalizate. Ploua usor. Mi se umezeste tigara.
  Asternuturile sunt racoroase. Imi revad cainele imbatranit, cel ce in adolescenta ma insotea tot felul de aventuri nocturne, prin paduri si campii. Ochii lui ma recunosc. El ma stie. El ma va da lumii inapoi.
  Un mic desen ce imi aminteste de tratatele lui Eco, si semiotica rezidua in astfel de animatii:
http://www.megavideo.com/?v=ACW0SDVG
   "Psihoactiv"... auzi dracie...

Requiem Gelu Albici

   Un om nepretuit, atarnand acum in memorii fugitive, ale unui fugar. Nu l-am cunoscut foarte bine, dar am purtat o adanca simpatie acestui om cu infatisare marunta, dar inzestrat cu o multime de calitati deosebite, prin care va starui in memoria celor care l-au cunoscut multa vreme de aici inainte. Amintesc de acest om din ratiuni personale si subiective, staruind celor care ar putea citi acest post ca nu are nimic a face cu ei sau trecutul lor. Inca o parte din Tg-Jiul copilariei mele, adolescentei mele, sacrificata pierderii si uitarii.
  In continuare maestre, incanta-ne..

Peter Pan goes to war

   Si intr-adevar a luat o pauza. Stiu ca toti facem asta cand suntem copii. Treci pe langa un grup de adulti, galagiosi, vulgari, intr-o vineri seara cand te intorci de la biblioteca/scoala/parc  si langa un club dintr-un oras de talie ridicola, vezi un grup aciuiat in jurul unei dudui  cu fustele pana in laringe si cu sfarcurile intarite. Si iti juri, si iti JURI ca nu vei ajunge vreodata asa. Si niciodata nu ajungi asa. Dar totodata nu iti promiti ca vei ajunge mai bine.

     Mostenesti o supradoza de luciditate si anxietate pe care nici un narcotic sau bautura spirtoasa nu o pot scutura in nici un ceas al noptii. Si D-zeule cum iti rogi moartea sa iti alunge aceste dureri si macinari de oase din gura, incat vrei sa scuipi foc divin si sa iti injectezi in mortii lor fulgere in vene. Sa transformi in scrum toate lucrurile cu mania ta. Dar clipesti. Deschizi ochii. Mireasa ta e un aglomerat de zdrente si carpe murdare cu handicap locomotor si afazie. Iti vorbeste in vise si te trudeste noaptea precum o lamie. Si vrei sa se termine totul. Iar cand ajungi in sfarsit la acest capat de lume, privesti inapoi. Intotdeauna iti inchipui, ca TU, Marele Cinic, vei zambi cand vei muri si vei cadea intr-o lume de vise plina de razboaie in care intotdeauna esti ranit de moarte dar triumfator. Narcolepsie.

  Astfel mi-am jurat si eu, iar juramantul meu s-a legat de juramintele altora, ajungand la urechile marelui OMNIPOTENT drept blasfemie. M-am opintit din toate incheieturiule fiintei mele pentru a opri prabusirea fiintelor din jurul meu si am esuat. Si am facut un pariu. Si pierd acest pariu. Sunt gata sa imi pironiti cuiele in mana si in ganduri. Sa imi boltiti teasta. Sa imi smulgeti vinul din vene si sa il beti nesatui. Drenati-ma. M-ati drenat deja de 25 de ani. 25 de ani se anunta vertiginos precum o prapastie  in care stii ca te vei arunca, si niciodata nu vei cadea. Beatitudine. Ura. Blasfemie.

   Am 24 de ani, 11 luni, 359 zile. Sunt intr-o camera semi-obscura si imi contemplez moartea sub toate chipurile ei, in functie de cum se inghesuie sa intre pe usa. Stau intins cu ochii holbati la tavan asteptand sa se coboare asupra mea ultimul strigoi. Se aude respiratia si o usoara tahicardie. Din nou, groaza se desprinde din tavan si cade grea asupra mea. Lucrez intr-o optica. Astazi am mai mintit 20 de oameni. Ii insel ca imi pasa de ochii lor. La fel cu minteam si acum 1 luna. Ii minteam ca imi pasa de talentul lor, de firea lor. Ii minteam sa se simta bine. Acum 7 luni scuipam in ciorbele lor de burta. Atunci eram mai vesel. Eram intangibil. Eram indragostit. Imi pasa. Ura. Blasfemie.

    Am 23 de ani. Suedia. Splendoare. Paduri virgine nesfarsite. Sunt singur. Am un grup de 54 de oameni, puscariasi si ratati deopotriva. Ma asculta. Am un avantaj. Ii silesc la plimbari indelungate unde invat despre amorurile lor ratate, parintii lor morti, deseurile lor existentiale. Ma inveselesc si mai tare. Majoritatea timpului sunt beat si cinic. Sunt intelectual ce pizda ma-sii.  Dobor un mamut de companie de unul singur dupa un episod dramatic in Stockholm. Visez ca langa mine sta ea. Si ma bucur, iar lumea nu stie unde sa tinteasca. Minciuna!

    Am 20 de ani. Sunt un nimeni. Apartin curvelor drogate. Apartin lumii. Sunt Cobain. Dobor cu usurinta orice spectacol frenetic al lumii din odaia mea. Cuvintele sunt de partea mea. Asemeni bauturii. Nostalgie si manie.

   Am 19 ani. Omor un om. Grecia, Xilokastro. Plaja senina, six pack de Heineken, multe tigari. Foi din jurnal aruncate in mare. Oare le gaseste cineva? Fuga. Marea fuga. Am fugit din mine. Nu ma sincronizez cu mine de atunci. Sunt tulburat si simt spiritul aventurii. Infrunt atatia oameni prin paroxismul eviscerarii fizice.

    18 ani. Majorat in ambulanta. Cunosc tutunul. Un bar promiscuu la ora 2 dimineata. Beau in cinstea mea. Niciodata nu am avut prieteni. Repulsie.

16 ani. Cat de departe sunt. Totul e suprareal. Ceruri si iaduri nemarginite, imbiindu-ma la cunoastere. Alchimie si nebunie.

14 ani. Lumea ma refuza. Innebunesc. Ma ratez social. Lipsa tatalui aflat in puscarie. Manie si dragoste pentru lume. E ultima oara cand indragesc lumea fatis. Mor si renasc.

7 ani. Experienta sexuala inedita. Copilaria nu exista la aceasta varsta. Primul sex oral cu o viitoare intelectuala. Anxietatea ma-sii cand ne surprinde. Egoism.

   Nimic nu are rost. Nici importanta. Dumnezeu e supraestimat. Damnarea sinelui e sigura. Nostalgia e o falsa aparare a conservationismului. Alienam totul cu sperjur. Acesta este ultimul meu post. Urmeaza o experienta inedita, in care imi pot adapa usor setea de razbunare.  Ne vedem in 5 ani, in care o sa imi anunt definitiv triumful asupra lumii.

The deathbed convert.
The pious debauchee.
Could not dance half a measure, could I?
Give me wine, I'd drain the dregs
and toss the empty bottle at the world.
Show me our Lord Jesus in agony,
and I mount the cross
and steal his nails for my own palms.
There I go, shuffling from the world,
my dribble fresh upon a Bible.

I look upon a pinhead...
and I see angels dancing.
Well?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me...
now?    (The Libertine, Ending..)