Demiurg(ia) si contabilii sai

http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

 Exista o suita de automatisme pe care cu cat inaintam in varsta incetam sa le sabotam, sa le cautam, sa le identificam. Sunt parazitii constiintei, viermi gaunosi ce inainteaza in luciditatea noastra, cangrenand-o si reducand-o la simple reflexe de autoconservare. Ce om mai scruteaza diminetile pipaindu-si carnea si gura pentru a isi permite o epurare de asemenea paraziti, care om inainteaza greoi pe coridoare inguste de lucruri de ieri, iar odata ajuns in fata oglinzii se autosocheaza, precum o hipotermie si nauc plesneste imaginea din oglinda simplificand-o la tandari? Care om odata intrat in cafeneaua in care umbla de ani de zile, servit de aceeasi ospatarita oachesa si pusa pe sotii mereu dar reverentioasa precum o femeie pilot intr-o hazna medievala, isi priveste cafeaua amara si intotdeauna fara lapte si brusc isi da seama ca traieste aceeasi clipa moarta si necuprinsa in timpul lui, iar atunci, doar atunci sa faca un efort suprauman si sa darame masa, cafeaua si ospatarita? Sa gonesti mereu pe pilot automat, aici o strangere de mana, acolo o despartire de craci, aici semnati in dublu exemplar, nu uita bonul de benzina, mancarea e mereu proasta aici, promisiuni vagi si interminabile, angajamente prost investite, asternuturi care par ca transpira singure, cafea amara. Atunci mi-am dat seama ca daca altii prefera un cost redus si functioneaza precum o inginerie conceputa de un neamt chel si viril, atunci eu m-am aruncat in cele mai indepartate supernove, iar acolo mocnesc si veghez, pana in ziua aceea, cand ma voi revarsa in toata bezna asta.
  Odata descoperite organismele vii ce ajuta constiinta in a o echilibra si armoniza, iti dai seama ca esti un monstru, ca vezi lucruri care nu trebuiesc simtite si neaparat nevazute, altminteri magia acelor zile au luat sfarsit. Dar nu imi plangeti de mila, sunt destule dosare penale inca nescrise cu numele meu, sunt destule nopti inaintea-mi care sa fie martore la cele mai mari aiureli si descarcari electrice, inca mai sunt craci de vizitat, si aventuri netraite. Si care este scopul lor? Traiesti stari peste stari, la nivele diferite de intensitate, acuzi aici sau acolo o neurastenie, un plictis fantomatic, o letargie, apoi topai energic spre urmatoarea fapta curajoasa.
  Si daca toate starile astea, toate simtirile astea le investesti intr-un singur fior care cu timpul invata sa corupa, sa intoxice si sa inhibe stari inferioare ca intensitate, amplificandu-le la nivel de paroxism, astfel ca atunci cand scuipi sceleratul care iti vireaza banii in cont simti ca ai avut cea mai grozava femeie? Ce cumplita fiinta devii, si aici, si in toate lumile posibile, pe care le vezi bineinteles, si traiesti contrafactural in toate lumile posibile, fiind raul cel mai cu neputinta care le ameninta existenta.
   ...iar daca ar fi avut ochi, m-ar fi privit holbat si trist, iar gura de-ar fi fost la locul ei, ar fi spus povesti frumoase, si cum niciunul nu mai suntem, vom fi uitat cine am fost vreodata: guarda la luce dell inferno..
   Cred ca este vara. Mama conduce aceeasi masina de 1.2, cu viteza constanta de 60. Imi place sentimentul asta, cred ca este dimineata si ne indreptam spre cumparaturi. O rog in treacat sa opreasca odata ajunsi in oras sa luam o cafea, din aceea ieftina, la 1 leu. Nu imi amintesc ce imi raspunde. Mamei nu ii place muzica in masina, chipurile, i-ar distrage atentia. Injura pe unul in trafic. Mi-e dor sa o aud uneori injurand. Dau totusi drumul la radio, iar mama ma mustra fara intentie directa. Rad cu pofta. Pe langa noi, un camion monstru face o manevra de depasire, nesemnalizata. Il aud cum claxoneaza, incercand sa ii atraga atentia mamei sa incetineasca pentru a o depasi. Ne apropiem vertiginos de o curba inchisa, cu vizibilitate redusa. Nu mai este vara. Este toamna, si in masina patrunde un aer de Cismigiu, inconfundabil. Casele sunt cuprinse in ceata, iar soarele nu mai razbate. Camionul continua harmalaia, iar mama este in continuare surda. "Ciprian, da dracului mai incet la muzica aia ca nu ma aud cum gandesc". Camionul este unul lung, transport international pesemne."What if god was one of us....?! Tra laaa laa la la" De pe banda opusa, o alta masina se apropie vertiginos. Mama pune frana, iar expresia fetei e incarcata cu o emotie de groaza si usor schimonosita. pericolul este iminent. Camionul devanseaza, franeaza, pe jos e zapada, derapeaza, se rastoarna in drum, iar incarcatura porneste in avalansa. Zeci de trupuri inerte, unele in agonie, cu perfuzii, cu membre amputate, mai putin sau mai mult imbracate, se revarsa in drum, pe parbrizul nostru. Nu imi este frica. Am un sentiment placut. Din spatele scaunului doua brate albe, care nu le-am simtit de mult, desi nici nu cred ca le-am vazut vreodata, fara accesorii, pornesc din dreptul umerilor si mi se incheie la piept cuminti. Nu mai sunt atent, si fac un gest care ma umple de o mare recunostinta, sarutand usor antebratul drept. Nu vreau sa stiu daca acele brate se terminau undeva, iar de acolo pornea alta fiinta, dar D-zeule, pentru un moment in 26 de ani, m-a incercat cel mai cumplit sentiment de fericire, chiar acolo, in clipa mortii mele, in toata desertaciunea de paturi de spital cu bolnavi si muribunzi. Si vad mai bine acum, ca toti imi poarta chipul, sunt eu din toate timpurile, mai urat, mai gras, mai de succes sau mai ratacitor. Si-mi spun atunci ca sunt singurul individ care din toate universurile, e condamnat la aceesi demiurgie, orbit de aceeasi imagine frumoasa, la nesfarsit. Unde incepe si unde se termina blestemul? Sau poate sunt visul urat al unui functionar frustrat.