marți, 14 iunie 2011
Nevoi diacronice si alte siluiri
http://www.youtube.com/watch?v=OwAQgYnyb0M
Foarte multa lume ma intreaba: cum naiba de ai reusit sa te ratezi pana la aceasta extensie? De ce dracului nu publici? De ce te arunci in atatea mii de zari si in atatea persoane?
As vrea sa raspund ca incerc sa ma adun. Aceasta este prima treapta, dintr-o succesiune de trepte care nu garanteaza ca duc in sus. Probabil m-am imprastiat in atatea zari pentru a uita ceva, a ascunde ceva. Odata reintregit, s-ar putea sa imi amintesc ceva, si cred ca este ceva important dar tragic.
Pentru a ma arata lumii, am spus ca trebuie sa devin din nou intreg. Nu doar ospatarul care scuipa-n ciorbele de burta, nu doar cinicul ce arde cu dosul palmei fusta demimondenei de langa mine in timp ce ii spune ca este o caldura groaznica, nu doar filfizonul cu aere de manager ce coordoneaza o echipa de vanzari de la mama dracului. Nu. Reintregirea este un ritual, o citire permanenta a propriului testament, cu o sclipire de jar in ochi si o mana fixa si netremuranda. Apoi. A trecut atata amar de timp, iar eu sunt dator lumii multe cuvinte. Cuvinte pe care le-am aruncat in Egee, prin padurile virgine din Suedia, pe bulevardul capitalei, cuvinte scrijelite cu care am sters la cur pitipoance in devenire. Etc. Odata reintregit, trebuie recuperat acest timp al scrierii. Si mi-este peste putinta sa cred ca este un lucru facil. Mi-ar trebui mii de ani lumina pentru a ma prinde din urma. Singura exorcizare confesionara reminiscenta este cea a actului artistic. Intelegeti de acolo ce trebui, ce se vrea. Teatrul este scaparea.
Picaturile pe care le storc acum au rolul de a ma tine in viata. Sunt cuvinte care nu au apucat sa fie spuse, pe care nu le spun cu rea-vointa. Rea-vointa si etc. Trebuie sa fie o alta cale. Si vor veni si cinicii bineinteles, a carei tagma odata o carmuiam, piratand orice frumos de frumosul lui, si vor spune: ia uite ce rana adanca si purulenta! Si vor fi avut dreptate. Dar dreptatea trebuie facuta. Iar vendeta este depasita.
Uita-te atent in ochii Ei, uita-te si nu clipi. Nu iti feri privirea. Nu te gandi decat la acel moment. Bookmark temporal. Vei stii atunci numaratoarea minciunilor si te vei slei de orice sfintenie. Dragostea e o minciuna nenorocita recunoscuta. Inexistenta si accesibila arieratilor. Singurul frumos este ingropat adanc in fiecare dintre noi, si ni-l tocmim cu ceilalti. As vrea sa ma intorc in timp acum iubito, sa iti iau falcile zbarcite si sa te condamn cu o gratie de inger la cele mai ridicole sarcini. Sa te ingenunchez in fata lumii si sa fac acrobatii de executare. La fel cum am facut. Sufletul tau e in amanetul negrilor de Ouagadougou, iar acolo e folosit drept scarpinaci pentru leprosi. Pestilentiale guri au fost la pieptul meu. Si le stiam. Si aveam ochii holbati la tavan si ma intrebam de ce dracului ma pedepsesc. Si stii de ce lepra? Ca sa scriu aceste cuvinte. Sa revin dupa ani si ani, si sa ma intregesc. Sa ma jupoi de mine, sa ma condamn la urat, iar apoi sa alerg prin bezna, impiedicandu-ma de hoituri si lesuri de asternuturi, de copii avortati si de maimutoi pletosi. Si nu-i asa ca nu imi pasa? Gura mi se confeseaza, degetele scriu, ochii scapara in alte ceruri, trupul mi-e muncit in spirale contorsionate anacronice. Cu care gura sa ma ma chem, si cu ce ochi sa ma caut? Existenta ma tine antrenat, precum un mercenar. Prezentul este un narcotic supraestimat de care eu abuzez pana la sevraj. De-as avea timp sa ma chem, sau poate ca nici nu-mi mai stiu numele...
Asta este povestea mea. Care o retraiesc zilnic, intr-un zbucium de descarcari fantastice de ura, neputinta si dragoste. Si nu vreau sa schimb nimic. Devin povestea povestitorului. Calaul timpului. Soldat al fortunei. Amuzamentul celorlalti si tacerea mea.
Foarte multa lume ma intreaba: cum naiba de ai reusit sa te ratezi pana la aceasta extensie? De ce dracului nu publici? De ce te arunci in atatea mii de zari si in atatea persoane?
As vrea sa raspund ca incerc sa ma adun. Aceasta este prima treapta, dintr-o succesiune de trepte care nu garanteaza ca duc in sus. Probabil m-am imprastiat in atatea zari pentru a uita ceva, a ascunde ceva. Odata reintregit, s-ar putea sa imi amintesc ceva, si cred ca este ceva important dar tragic.
Pentru a ma arata lumii, am spus ca trebuie sa devin din nou intreg. Nu doar ospatarul care scuipa-n ciorbele de burta, nu doar cinicul ce arde cu dosul palmei fusta demimondenei de langa mine in timp ce ii spune ca este o caldura groaznica, nu doar filfizonul cu aere de manager ce coordoneaza o echipa de vanzari de la mama dracului. Nu. Reintregirea este un ritual, o citire permanenta a propriului testament, cu o sclipire de jar in ochi si o mana fixa si netremuranda. Apoi. A trecut atata amar de timp, iar eu sunt dator lumii multe cuvinte. Cuvinte pe care le-am aruncat in Egee, prin padurile virgine din Suedia, pe bulevardul capitalei, cuvinte scrijelite cu care am sters la cur pitipoance in devenire. Etc. Odata reintregit, trebuie recuperat acest timp al scrierii. Si mi-este peste putinta sa cred ca este un lucru facil. Mi-ar trebui mii de ani lumina pentru a ma prinde din urma. Singura exorcizare confesionara reminiscenta este cea a actului artistic. Intelegeti de acolo ce trebui, ce se vrea. Teatrul este scaparea.
Picaturile pe care le storc acum au rolul de a ma tine in viata. Sunt cuvinte care nu au apucat sa fie spuse, pe care nu le spun cu rea-vointa. Rea-vointa si etc. Trebuie sa fie o alta cale. Si vor veni si cinicii bineinteles, a carei tagma odata o carmuiam, piratand orice frumos de frumosul lui, si vor spune: ia uite ce rana adanca si purulenta! Si vor fi avut dreptate. Dar dreptatea trebuie facuta. Iar vendeta este depasita.
Uita-te atent in ochii Ei, uita-te si nu clipi. Nu iti feri privirea. Nu te gandi decat la acel moment. Bookmark temporal. Vei stii atunci numaratoarea minciunilor si te vei slei de orice sfintenie. Dragostea e o minciuna nenorocita recunoscuta. Inexistenta si accesibila arieratilor. Singurul frumos este ingropat adanc in fiecare dintre noi, si ni-l tocmim cu ceilalti. As vrea sa ma intorc in timp acum iubito, sa iti iau falcile zbarcite si sa te condamn cu o gratie de inger la cele mai ridicole sarcini. Sa te ingenunchez in fata lumii si sa fac acrobatii de executare. La fel cum am facut. Sufletul tau e in amanetul negrilor de Ouagadougou, iar acolo e folosit drept scarpinaci pentru leprosi. Pestilentiale guri au fost la pieptul meu. Si le stiam. Si aveam ochii holbati la tavan si ma intrebam de ce dracului ma pedepsesc. Si stii de ce lepra? Ca sa scriu aceste cuvinte. Sa revin dupa ani si ani, si sa ma intregesc. Sa ma jupoi de mine, sa ma condamn la urat, iar apoi sa alerg prin bezna, impiedicandu-ma de hoituri si lesuri de asternuturi, de copii avortati si de maimutoi pletosi. Si nu-i asa ca nu imi pasa? Gura mi se confeseaza, degetele scriu, ochii scapara in alte ceruri, trupul mi-e muncit in spirale contorsionate anacronice. Cu care gura sa ma ma chem, si cu ce ochi sa ma caut? Existenta ma tine antrenat, precum un mercenar. Prezentul este un narcotic supraestimat de care eu abuzez pana la sevraj. De-as avea timp sa ma chem, sau poate ca nici nu-mi mai stiu numele...
Asta este povestea mea. Care o retraiesc zilnic, intr-un zbucium de descarcari fantastice de ura, neputinta si dragoste. Si nu vreau sa schimb nimic. Devin povestea povestitorului. Calaul timpului. Soldat al fortunei. Amuzamentul celorlalti si tacerea mea.
duminică, 12 iunie 2011
Timp imprumutat
Si lucrurile de desfasoara uneori dupa bunul plac. Al cui? Habar nu am. Stiu doar ca ma aflu la o rascruce de un infinit de posibilitati, inmultit cu un infinit de timpuri si un singur nume. Eu. Si d-nul Eu a fost multumit de firul sortii. Pana intr-o dimineata. Sau poate dupa-masa, cand poate nu s-a barbierit bine, iar un tavalug de brate fara chip l-au tras pe alei intortocheate si uitate.
Timpul, spatiul, oamenii, sunt straini de mine acum. Nimic nu ma infioara, decat poate aritmiile astea blestemate ce imi anunta poate un sfarsit prematur. Nici macar asta nu ma mai ingrozeste. Lumea asta si celelalte lumi isi vor vedea de ale sale. Fara ca d-nul Eu sa faca remarci cuminti sau obraznice la adresa ei. Iar timpul asta pe care il traiesc, e un timp mort, inert, tert si impersonal, in care sunt jupuit de pasiuni si de simturi, de credinte si mai important de idei. Stiu acest lucru deoarece eu insumi am orchestrat acest sfarsit penibil. Eu m-am pus intr-o noapte intr-un hol mizerabil de spital, eu m-am impins in perete, eu am aprins opiul, eu m-am asezat pe masa de operatii, eu am facut prima incizie. Si de acolo mi-a placut. Si m-am operat de tot binele din lumea asta. Am taiat si pe dumnezeu, si pe fecioare, si dragoste si nemurire si ficati si alte viscere inutile. Nici nu stiu unde mi-am ascuns ideile.
Iar cu timpul mi-am dat seama ca am facut o mare greseala. Ca omenescul acela care l-am taiat, l-am rezectat cu atata sete, ma tinea in viata in cele mai cumplite ceasuri. Si parca mi-e dor de acel prieten, natang si prostanac, insetat si mereu pus pe sotii, cinic si cantat de multe guri. Mi-e dor de mine. Si am sa intru in infernul asta nenorocit pentru a ma salva. Pentru mine nu exista mesii. Cat despre timpul asta... fuck it!
joi, 17 februarie 2011
Injectia lui Calderon...

Iata-l. Acolo, suspendat deasupra parchetului, inaintea tavanului, cu ultimele suflari de spirit in ochi si ultimele sclipiri in piept. El, suspendat in camera, camera suspendata in casa, casa suspendata in iad, iadul suspedant in amintirea sa, amintirea sa suspendata in temerile sale viitoare sau trecute, viitorul sau trecutul trecut mobid sub presul prezentului, iar prezentul... suspendat in ultimele suflari ale lui... ale mele... in leaganul esafodului.
Acum imi iau banii, acum imi beau vinul, acum ridic catrafusele, acum deschid usa, acum am incetat..
Etichete:
and yet again...,
neverland,
Nevermore,
nowhere
marți, 20 iulie 2010
Indrazneste sa ridici paharul! sau 89 Metri-Timp!
Zaz - Je veux
De-a lungul anilor, timpului, oamenii au incercat sa isi explice existenta, dragostea, ambitiile, esecurile prin reprezentari in alte forme, palpabile (icoane, harti, carti, fotografii) sau abstracte (D-zeu, timp, spatiu, cosmos, zodiac, etc.). Acesta nu este nici pe departe un semn de slabiciune. Este un simbol intransigent al fortei intrinsece omului de a se "arunca" in spatio-temporalitatea din jurul sau, investindu-se in tot ce este in jurul sau.
Ma intereseaza indeosebi un aspect foarte important si foarte intim. Care la origini cred ca se confunda. D-zeu este ubicuu, o proprietate interesant de pretioasa. Cu alte cuvinte, contrafacturi demiurgice in toate ipotezele timpului. Timpul poate fi un substitut cred mai uman in materie de demiurgie decat insusi D-zeu. De ce spun asta? Simplu. Timpul, daca eliminam contextul bibliofilic, in care se regaseste drept unealta sau creatie dumnezeiasca, aflam ca are cea mai pretioasa incarcatura, iar in afara lui nu poate exista nimic.
Mai important de atat, timpul, investit de fiecare sub forma si chipul sau, reflecta o identitate pe care nimic altceva nu o poate reflecta sau marturisi. Stai in fata unei icoane sau fotografii mult timp. Cu siguranta, te va incerca o nostalgie, un fior, dar la radacinile sale vei afla tot timpul. Cum ar arata timpul exorcizat din fiecare pretioasa fiinta? Cate brate are timpul tau? Ce chip imbraca?
Cea de-a noua bologie este Timpul. Continui odiseea infernala de descoperire a adevarului. Timpul se adevereste a fi o treapta importanta. Poate una dintre cele mai importante. Dar nu este insurmontabil. Cu alte cuvinte are slabiciunile sale. Eliade descria iesirea din labirint, din spatiul si timpul profan via anumite catalizatoare. Cat de mult poate fi comprimat si accelerat acest monstru sacru? Cum il poti sabota? Din nou, experimente costisitoare, duse la capat pe propria cheltuiala. Ma suspectez de un anumit ezoterism, dar vreau sa il absolv de orice mediocritate mai departe, convins fiind ca va duce la ceva irevocabil si ireversibil. Timpul ma va sluji mai departe.
P.S. Cum arata timpul meu? Intre penumbre si umbre, intre bezne si lumini incandescente, timpul meu alterneaza intre extaz si groaza, intre visul unei simfonii de vara (sublim spectacol in piata Universitatii, indragind foarte tare Bella Music) si teroarea unei dimineti de iarna, intre transee de razboi si splendide betii anonime. Timpul a obosit sa tot fuga dupa mine...
Etichete:
Eliade,
Jeveux,
Timp,
Visul unei simfonii de vara,
Zaz
duminică, 18 iulie 2010
Cinegetica sau 90-Metri-Timp
2:30 a.m. Funeralii. Acum inteleg. Nu imi pervertesc amintirile in scop personal, ci in detrimentul meu. Daca acum mult timp, cu veacuri parca in urma, eram inconjurat de multimi, in biblioteci, baruri, parcuri, acum inteleg. Nu sterg acele locuri. Ma sterg pe mine. Ma vand pe mine, cu moneda de schimb, dureri si groaze fantastice, pe care orice cuvant ar incerca sa adopte, il destrama in anagrame criptice si biblii indescifrabile. In toate amintirile, acum nu mai ridic paharul, ma sterg din memoria lor. Aneantizarea unei persoane din propria sa imagine asupra lumii. Cartile rasfoite odata in biblioteci, se aseaza cuminte la locul lor, paharul nu mai este golit, de pe scena dispare actorul, din asternuturi se evapora iubitul, iar lumea priveste inmarmurita pret de o secunda, stiindu-ma acolo odinioara, iar apoi sacrificandu-ma definitiv uitarii. Ma sinucid prin ochii lor, in mine. Fara mila. Fara cruzime. Eficient. Inca un pas spre momentul zero. Este sublim, cum ceata asta care patrunde si corupe, stinge si paleste lumini si chipuri deopotriva in urma mea. De la metrul-timp 90-100, Amagirea, primul cerc, prima bologie.
Opiu si freon sau 98-Metri-Timp
David Garrett
Nu am chip, dar sunt vazut,
Nu am voce, dar intotdeauna urlu
Nu am brate, dar eu vesnic lupt
Nu sunt om, nu D-zeu, am fost fiind mereu.
Cine sunt?
Diminetile sunt mereu dificile si ingrozitoare. Noaptea ma amagesc, imi alung temerile si spaimele in alte orizonturi. Diminetile sunt necrutatoare. Odinioara sentimentul diminetii imi era foarte drag, cu cafelele mereu amare si fumul de tigara, cu cartile mele imbracate in piele sau jupuite, intotdeauna nostalgice, cu aventurile nocturne in filosofia si teosofia medievala, cu fantasticele deliruri poetice. A. Poe s-a nascut la 21 mai.
Este ciudat cum un sentiment atat de candid poate sa devina atat de brusc de apasator si grav. Acum incerc pe cat posibil sa smulg diminetile din orarul ontic intrinsec propriei fiinte. Nu am sa reusesc, iar pe fiecare zi, ma amarasc si mai tare. Lungi exercitii de insomnie si surmenare fizica si cerebrala, fara prisos pana acum. De ce imi repugna?
Omul este definit de suma mortilor si renasterilor din ochii celorlalti. Pana la aceasta data m-am definit ca fiind ceva imund (nu in sens general respectiv murdar, ci imundan, nelumesc). Am vitregit o multime de imagini din biografii si personaje livresti, prin care sa fac tot soiul de saltimbancuri si acrobatii de inselare a propriei identitati. In fata lor bineinteles, o disimulare. In fata mea, inca nu exista o grozavie de oglinda indeajunsa.
Diminetile sunt grele si cenusii, nu precum moartea senina de toamna, care iti reda pacea si linistea. Nu. Sunt sufocante si alegorice. De cum deschizi ochii, mintea iti reda cele mai importante lucruri din zilele anterioare si nu numai. Un tahistoscop iti deruleaza evenimentele cele mai importante din ultima vreme. Nu merge inselat. Tahistoscopul nu intarzie si nu e subiectiv. Este o inginerie de mare precizie.
Langa patul meu stau doua aratari cu cate o seringa in mana. Schiteaza un zambet. Una este neagra, iar cealalta diafana. Una are opiu iar alta, freon. Diminetile sunt spasmodice, astfel incat ma trezesc incordat, aceeasi incordare pe care o simti in momentul in care un bici iti sfichiaza spatele. Acea suprema incordare pe care nu o poti numi inca durere deoarece corpul ti-o anuleaza stiind ca inca mai vin, cu promisiunea ca vei simti in urmatoarele clipe toata suma lor. Noaptea sunt biciuit, iar dimineata, aratarile ma drogheaza si imi anuleaza decenta. Jumatate sunt drogat, iar jumatate sunt mort. Astfel imi pastrez diminetile, impaturite in servetele de unica folosinta, pe care imi asez afazic ceasca de cafea amara. Prea multe simtiri survin in urma unor asemenea experiente. Daca vrei sa deschizi gura pentru a sorbi din cafea, te pomenesti cu un ras tampit, iar cafeaua, si ea amara, iti pateaza servetelul si pijamaua. Acelasi servetel de dimineata.
Nu exista stare de "a fi". Oamenii sunt motivati sa inainteze. Tin pe bratul stang, unde e freonul, trecutul, rece si irevocabil, iar pe bratul drept, imi tin viitorul in aburii opiului. In piept imi ascund mintea si gandurile. Capul e de prisos. Odata il puteam folosi drept pres-papier.
Etichete:
Blow,
David Garrett,
Freon,
Johnny Depp,
Opiu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




