Ruga Domnului si Rugul Doamnei

 M-am hotarat sa nu ma opintesc, sa nu ma mai opresc din drum pentru a culege simboluri, sa caut calea cea mai prudenta. Astazi, cand inca zorii zilei nu ma spionau in mod ticalos, cand gustul amar al experientelor din noaptea trecuta nu ma lovisera direct in frunte, trepanandu-ma pana la inmarmurire, mi-am dat seama ca trebuie sa nu mai caut simbolul, omenul, ci sa ma duc direct la sursa. Si am realizat care e sursa. Si ma intorc iata la aceasta sorginte. Si nu ma incearca nici nostalgie, nici furie, nici nici cel mai mic fior emotiv. Calm, precum o furtuna periculoasa, am sa plonjez direct in mijlocul lor, precum o cafea fierbinte in poala unei cucoane de birt, excitand-o si smulgand un oftat de durere, de arsura. Nu stie nimeni despre ce vorbesc. Tocmai asta este. Se cauta simbolul. Am sa va las umbra aici, sa vegheze, astfel incat sa nu starnesc neasteptate suspiciuni cu privire la plecarea mea. Am sa o invat sa bea, sa rada, sa pocneasca, sa citeasca. Ingeri(in)zarea mea este iminenta. Hai umbra, recita... Iar voi, fantome dragi, porfiri si iude, faceti zarva, sa nu se mai auda pasii plecarii, fugii. Banchetul despartirii este aici, fara iarna, fara pompe. 

Eter(n) femininul

 O confesiune trebuie facuta public inainte de orice alta. Ma dezic de ceea ce urmeaza sa spun, si consider spre o mare rusine (a cui nu stiu inca), ca nu cunosc aceste stari decat la radacini, vulnerabil oricand oricarui joc de cuvinte. Iar simtirile nu sunt altceva decat un amestec caraghios de stari. Orice aliteratie, orice alegorie, sunt numite pentru a imprastia orice fum de omenesc din jurul meu. Si nici nu se va cunoaste marea (mea) rusine vreodata. Poate ca asa a fost sa fie, sa fiu cinicul vremurilor noastre. Un caraghios...

   Se invoca adeseori, in orice apropiere omeneasca, un fenomen incuiat si ridicol, susceptibil de orice argument si mai incuiat, si deopotriva, mai hazliu. Sufletul. Dar ce poate fi acest lucru atat de volatil, locuibil deopotriva atat de dragoste, pasiune, empatie cat si de ura, dispret, ambitie, uneori duse spre paroxism? Ce afurisita de locuinta, patronata de fulgere si noapte, urlaturi de lupi si rece precum uraniul din uterul recent victima a unui avort poate fi acest suflet?
   Daca cineva ma va intreba acum ce naiba am facut cu viata mea, as avea un singur raspuns. As rade zgomotos. Iar ei, emitatorii unei asemenea intrebari feroce vor sta nedumeriti in fata mea, considerandu-ma tampit sau nebun, sau poate doar cliseic dupa vreun model eliadesc. Dar nu mai este asa de mult, cel putin in ultima parte. Am invatat sa raspund acestei intrebari, cu un ras tumultuos, natural. Duduile precoce se vor fi oprit din a duce shaorma si berea la gura, rockerii savanti se vor fi oprit din a dezbate Mata lui Schroedinger si se vor uita usor agasati la mine, in coltul meu. Partea proasta este ca uneori imi pun singur aceasta intrebare, iar atunci subscriu celei de-a doua categorii, a nebunilor. Toti interlocutorii mei sunt himere. M-am absolvit de orice lege a lumii, m-am absolvit de lumea asta, imi astept cuminte moartea. Si a inceput sa imi para rau oarecum. Nu pentru mine, nu pentru ei, nu pentru voi. Parerea mea de rau nu are obiect, e suspendata in eter(n)itate. Si atunci va intreb pe voi. Ce ar vrea sa insemne sufletul? Imi face si mie cunostinta cinvea cu aceasta arta savanta de rang superior si cognoscibila doar celor initiati?
  Am petrecut si eu la randul meu nopti bicisnice, in care imi sfichiam spatele, tribut spiritualitatii, sufletului in termeni largi, pedepsindu-ma pentru erorile ce le-am infaptuit. Dar nici o suma de cabluri tv, telefon, arse pe propriu-mi spate nu ma impiedica sa ma arunc intr-o noua aventura, in care imi reneg orice experienta si caut consumul cu orice pret. Construiesc ceva, grandios, proxim lui Noe...
  Lumea evolueaza. Comunicarea evolueaza. Cu ceilalti. La mine are loc o involutie dinspre exterior inspre interior. Asemeni supernovelor, care implodeaza sub propria greutate. Mi-am dat seama ca nu am sa pot schimba lumea pe drumul pe care am pornit din copilarie, pe campuri. Mi-a murit cainele de curand. Omagiu lui Nero. Singurul prieten, sfetnic si calauza, din noptile boreale de iarna din copilarie. Parca il si vad, adulmecandu-mi tigarile, obicei recent apucat la vremea aceea, cafeaua, asijderea, si sufletul. Inca imi servesc cafeaua dimineata, cu tigarea tot in mana dreapta, inchipuindu-ma inapoi acasa, in puterea noptii, in mijlocul campului, cu Nero la picioare. E singurul motiv pentru care zambesc. Imi stiti motivul pentru care rad. Odihneste-te in pace, prieten vechi...
   Si astfel, m-am decis sa ma retrag din lumea asta, sa ma fur celorlalti. Sa mut razboiul asta in mine. Si imi construiesc o arca. O arca frumoasa. O arca a salvarii, dedicata onoarei si razboiului. O fregata, indreptata catre cer. Si sta la limanul sufletului.
  Iar acum construiesc cel mai pretios lucru. O himera ideala. Care sa imi tina companie, o fantoma daca vreti.  Retetar?! Am sa iau gandirea lui A., nimfomania lui E., talentul lui M., si frumusetea celei din urma. Si am sa le inghesui in "suflet". Si imi vor ridica paharul la gura, atunci cand bratele ma vor lasa. Si iata, fantoma mea iubita fara chip, cainele meu himeric, si sufletul meu strigoi, la prora arcii indreptata catre cer...
   Farul o sa imi lumineze calea, si nu imi va cere socoteala.

Nu(l) falsii(lor) farisei...

http://www.youtube.com/watch?v=qNk-RoZhkaI 
 Munca, efortul, de orice factura si contrafactura, inseamna sacrificiu de sine. TU devii o moneda de schimb anacronica, prin care dobandesti spatiu de desfasurare. Ego-ul lui d-zeu este o gluma. Si totusi, la sfarsitul acelei trudeli, vei dobandi o recompensa, una mai pretioasa decat celelalte, oferita exclusiv de tine mai mult decat restul lumii. Si asta din cauza diminetii. Poate fi dimineata timpului meu de sleire, de expuizare si sevraj al surmenajului, scopul vietii mele? Poate fi o dimineata oarecare implacida de vineri, luni sau mai, ora si ceasul in care ma redobandesc? Daca viata este o munca, atunci dimineata e condamnata sa devina o rasplata. Iar eu sunt o dimineata.
  Atunci tavanul asta nu fi-va imbacsit in van de aburi de alcool, de tutun si alte spoieli. Nu, va fi in definitiv condamnat la dimineti timpurii si declansari de incoltire. Caci altfel ce e viata, decat o dimineata altoita? (ecou... a propriilor noastre razvratiri?!)

Interviu intr-o ora, sticla inca ma roaga..

http://www.youtube.com/watch?v=JbGTzJcyjGI

Nevoi diacronice si alte siluiri

 http://www.youtube.com/watch?v=OwAQgYnyb0M
 Foarte multa lume ma intreaba: cum naiba de ai reusit sa te ratezi pana la aceasta extensie? De ce dracului nu publici? De ce te arunci in atatea mii de zari si in atatea persoane?
  As vrea sa raspund ca incerc sa ma adun. Aceasta este prima treapta, dintr-o succesiune de trepte care nu garanteaza ca duc in sus. Probabil m-am imprastiat in atatea zari pentru a uita ceva, a ascunde ceva. Odata reintregit, s-ar putea sa imi amintesc ceva, si cred ca este ceva important dar tragic.
  Pentru a ma arata lumii, am spus ca trebuie sa devin din nou intreg. Nu doar ospatarul care scuipa-n ciorbele de burta, nu doar cinicul ce arde cu dosul palmei fusta demimondenei de langa mine in timp ce ii spune ca este o caldura groaznica, nu doar filfizonul cu aere de manager ce coordoneaza o echipa de vanzari de la mama dracului. Nu. Reintregirea este un ritual, o citire permanenta a propriului testament, cu o sclipire de jar in ochi si o mana fixa si netremuranda. Apoi. A trecut atata amar de timp, iar eu sunt dator lumii multe cuvinte. Cuvinte pe care le-am aruncat in Egee, prin padurile virgine din Suedia, pe bulevardul capitalei, cuvinte scrijelite cu care am sters la cur pitipoance in devenire. Etc. Odata reintregit, trebuie recuperat acest timp al scrierii. Si mi-este peste putinta sa cred ca este un lucru facil. Mi-ar trebui mii de ani lumina pentru a ma prinde din urma. Singura exorcizare confesionara reminiscenta este cea a actului artistic. Intelegeti de acolo ce trebui, ce se vrea. Teatrul este scaparea.
  Picaturile pe care le storc acum au rolul de a ma tine in viata. Sunt cuvinte care nu au apucat sa fie spuse, pe care nu le spun cu rea-vointa. Rea-vointa si etc. Trebuie sa fie o alta cale. Si vor veni si cinicii bineinteles, a carei tagma odata o carmuiam, piratand orice frumos de frumosul lui, si vor spune: ia uite ce rana adanca si purulenta! Si vor fi avut dreptate. Dar dreptatea trebuie facuta. Iar vendeta este depasita.
  Uita-te atent in ochii Ei, uita-te si nu clipi. Nu iti feri privirea. Nu te gandi decat la acel moment. Bookmark temporal. Vei stii atunci numaratoarea minciunilor si te vei slei de orice sfintenie. Dragostea e o minciuna nenorocita recunoscuta. Inexistenta si accesibila arieratilor. Singurul frumos este ingropat adanc in fiecare dintre noi, si ni-l tocmim cu ceilalti. As vrea sa ma intorc in timp acum iubito, sa iti iau falcile zbarcite si sa te condamn cu o gratie de inger la cele mai ridicole sarcini. Sa te ingenunchez in fata lumii si sa fac acrobatii de executare. La fel cum am facut. Sufletul tau e in amanetul negrilor de Ouagadougou, iar acolo e folosit drept scarpinaci pentru leprosi. Pestilentiale guri au fost la pieptul meu. Si le stiam. Si aveam ochii holbati la tavan si ma intrebam de ce dracului ma pedepsesc. Si stii de ce lepra? Ca sa scriu aceste cuvinte. Sa revin dupa ani si ani, si sa ma intregesc. Sa ma jupoi de mine, sa ma condamn la urat, iar apoi sa alerg prin bezna, impiedicandu-ma de hoituri si lesuri de asternuturi, de copii avortati si de maimutoi pletosi. Si nu-i asa ca nu imi pasa? Gura mi se confeseaza, degetele scriu, ochii scapara in alte ceruri, trupul mi-e muncit in spirale contorsionate anacronice. Cu care gura sa ma ma chem, si cu ce ochi sa ma caut?  Existenta ma tine antrenat, precum un mercenar. Prezentul este un narcotic supraestimat de care eu abuzez pana la sevraj. De-as avea timp sa ma chem, sau poate ca nici nu-mi mai stiu numele...
   Asta este povestea mea. Care o retraiesc zilnic, intr-un zbucium de descarcari fantastice de ura, neputinta si dragoste. Si nu vreau sa schimb nimic. Devin povestea povestitorului. Calaul timpului. Soldat al fortunei. Amuzamentul celorlalti si tacerea mea.

Timp imprumutat

  Si lucrurile de desfasoara uneori dupa bunul plac. Al cui? Habar nu am. Stiu doar ca ma aflu la o rascruce de un infinit de posibilitati, inmultit cu un infinit de timpuri si un singur nume. Eu. Si d-nul Eu a fost multumit de firul sortii. Pana intr-o dimineata. Sau poate dupa-masa, cand poate nu s-a barbierit bine, iar un tavalug de brate fara chip l-au tras pe alei intortocheate si uitate. 

  Timpul, spatiul, oamenii, sunt straini de mine acum. Nimic nu ma infioara, decat poate aritmiile astea blestemate ce imi anunta poate un sfarsit prematur. Nici macar asta nu ma mai ingrozeste. Lumea asta si celelalte lumi isi vor vedea de ale sale. Fara ca d-nul Eu sa faca remarci cuminti sau obraznice la adresa ei. Iar timpul asta pe care il traiesc, e un timp mort, inert, tert si impersonal, in care sunt jupuit de pasiuni si de simturi, de credinte si mai important de idei. Stiu acest lucru deoarece eu insumi am orchestrat acest sfarsit penibil. Eu m-am pus intr-o noapte intr-un hol mizerabil de spital, eu m-am impins in perete, eu am aprins opiul, eu m-am asezat pe masa de operatii, eu am facut prima incizie. Si de acolo mi-a placut. Si m-am operat de tot binele din lumea asta. Am taiat si pe dumnezeu, si pe fecioare, si dragoste si nemurire si ficati si alte viscere inutile. Nici nu stiu unde mi-am ascuns ideile. 

  Iar cu timpul mi-am dat seama ca am facut o mare greseala. Ca omenescul acela care l-am taiat, l-am rezectat cu atata sete, ma tinea in viata in cele mai cumplite ceasuri. Si parca mi-e dor de acel prieten, natang si prostanac, insetat si mereu pus pe sotii, cinic si cantat de multe guri. Mi-e dor de mine. Si am sa intru in infernul asta nenorocit pentru a ma salva. Pentru mine nu exista mesii. Cat despre timpul asta... fuck it!

Injectia lui Calderon...

 



Iata-l. Acolo, suspendat deasupra parchetului, inaintea tavanului, cu ultimele suflari de spirit in ochi si ultimele sclipiri in piept. El, suspendat in camera, camera suspendata in casa, casa suspendata in iad, iadul suspedant in amintirea sa, amintirea sa suspendata in temerile sale viitoare sau trecute, viitorul sau trecutul trecut mobid sub presul prezentului, iar prezentul... suspendat in ultimele suflari ale lui... ale mele... in leaganul esafodului.

   Acum imi iau banii, acum imi beau vinul, acum ridic catrafusele, acum deschid usa, acum am incetat..