Vertinbur

   http://www.youtube.com/watch?v=gsmAF9cVPm4

   Timpul s-a oprit. Intr-o infinita clipa s-au descatusat forte invizibile care au maturat totul in calea lor. Si am fost investit in nasterea noului om: Camaro Antaris. Iar timpul imi este moasa, iar lumea, spectacolul visat de cei morti si aplaudat de cei vii. A venit vremea marilor anunturi.

Moartea lui Velsius Clementi

  Dumnezeul tau imi alunga singuratatile pentru a fi in randul lumii, dumnezeul meu ma va arunca din lumea randurilor pentru a fi singurul...
 
    Epitaf: 30.08.2011 (22:51)

http://www.youtube.com/watch?v=3RLwuDQSkDI&ob=av2e

Demiurg(ia) si contabilii sai

http://www.youtube.com/watch?v=BWAhVbayGv4

 Exista o suita de automatisme pe care cu cat inaintam in varsta incetam sa le sabotam, sa le cautam, sa le identificam. Sunt parazitii constiintei, viermi gaunosi ce inainteaza in luciditatea noastra, cangrenand-o si reducand-o la simple reflexe de autoconservare. Ce om mai scruteaza diminetile pipaindu-si carnea si gura pentru a isi permite o epurare de asemenea paraziti, care om inainteaza greoi pe coridoare inguste de lucruri de ieri, iar odata ajuns in fata oglinzii se autosocheaza, precum o hipotermie si nauc plesneste imaginea din oglinda simplificand-o la tandari? Care om odata intrat in cafeneaua in care umbla de ani de zile, servit de aceeasi ospatarita oachesa si pusa pe sotii mereu dar reverentioasa precum o femeie pilot intr-o hazna medievala, isi priveste cafeaua amara si intotdeauna fara lapte si brusc isi da seama ca traieste aceeasi clipa moarta si necuprinsa in timpul lui, iar atunci, doar atunci sa faca un efort suprauman si sa darame masa, cafeaua si ospatarita? Sa gonesti mereu pe pilot automat, aici o strangere de mana, acolo o despartire de craci, aici semnati in dublu exemplar, nu uita bonul de benzina, mancarea e mereu proasta aici, promisiuni vagi si interminabile, angajamente prost investite, asternuturi care par ca transpira singure, cafea amara. Atunci mi-am dat seama ca daca altii prefera un cost redus si functioneaza precum o inginerie conceputa de un neamt chel si viril, atunci eu m-am aruncat in cele mai indepartate supernove, iar acolo mocnesc si veghez, pana in ziua aceea, cand ma voi revarsa in toata bezna asta.
  Odata descoperite organismele vii ce ajuta constiinta in a o echilibra si armoniza, iti dai seama ca esti un monstru, ca vezi lucruri care nu trebuiesc simtite si neaparat nevazute, altminteri magia acelor zile au luat sfarsit. Dar nu imi plangeti de mila, sunt destule dosare penale inca nescrise cu numele meu, sunt destule nopti inaintea-mi care sa fie martore la cele mai mari aiureli si descarcari electrice, inca mai sunt craci de vizitat, si aventuri netraite. Si care este scopul lor? Traiesti stari peste stari, la nivele diferite de intensitate, acuzi aici sau acolo o neurastenie, un plictis fantomatic, o letargie, apoi topai energic spre urmatoarea fapta curajoasa.
  Si daca toate starile astea, toate simtirile astea le investesti intr-un singur fior care cu timpul invata sa corupa, sa intoxice si sa inhibe stari inferioare ca intensitate, amplificandu-le la nivel de paroxism, astfel ca atunci cand scuipi sceleratul care iti vireaza banii in cont simti ca ai avut cea mai grozava femeie? Ce cumplita fiinta devii, si aici, si in toate lumile posibile, pe care le vezi bineinteles, si traiesti contrafactural in toate lumile posibile, fiind raul cel mai cu neputinta care le ameninta existenta.
   ...iar daca ar fi avut ochi, m-ar fi privit holbat si trist, iar gura de-ar fi fost la locul ei, ar fi spus povesti frumoase, si cum niciunul nu mai suntem, vom fi uitat cine am fost vreodata: guarda la luce dell inferno..
   Cred ca este vara. Mama conduce aceeasi masina de 1.2, cu viteza constanta de 60. Imi place sentimentul asta, cred ca este dimineata si ne indreptam spre cumparaturi. O rog in treacat sa opreasca odata ajunsi in oras sa luam o cafea, din aceea ieftina, la 1 leu. Nu imi amintesc ce imi raspunde. Mamei nu ii place muzica in masina, chipurile, i-ar distrage atentia. Injura pe unul in trafic. Mi-e dor sa o aud uneori injurand. Dau totusi drumul la radio, iar mama ma mustra fara intentie directa. Rad cu pofta. Pe langa noi, un camion monstru face o manevra de depasire, nesemnalizata. Il aud cum claxoneaza, incercand sa ii atraga atentia mamei sa incetineasca pentru a o depasi. Ne apropiem vertiginos de o curba inchisa, cu vizibilitate redusa. Nu mai este vara. Este toamna, si in masina patrunde un aer de Cismigiu, inconfundabil. Casele sunt cuprinse in ceata, iar soarele nu mai razbate. Camionul continua harmalaia, iar mama este in continuare surda. "Ciprian, da dracului mai incet la muzica aia ca nu ma aud cum gandesc". Camionul este unul lung, transport international pesemne."What if god was one of us....?! Tra laaa laa la la" De pe banda opusa, o alta masina se apropie vertiginos. Mama pune frana, iar expresia fetei e incarcata cu o emotie de groaza si usor schimonosita. pericolul este iminent. Camionul devanseaza, franeaza, pe jos e zapada, derapeaza, se rastoarna in drum, iar incarcatura porneste in avalansa. Zeci de trupuri inerte, unele in agonie, cu perfuzii, cu membre amputate, mai putin sau mai mult imbracate, se revarsa in drum, pe parbrizul nostru. Nu imi este frica. Am un sentiment placut. Din spatele scaunului doua brate albe, care nu le-am simtit de mult, desi nici nu cred ca le-am vazut vreodata, fara accesorii, pornesc din dreptul umerilor si mi se incheie la piept cuminti. Nu mai sunt atent, si fac un gest care ma umple de o mare recunostinta, sarutand usor antebratul drept. Nu vreau sa stiu daca acele brate se terminau undeva, iar de acolo pornea alta fiinta, dar D-zeule, pentru un moment in 26 de ani, m-a incercat cel mai cumplit sentiment de fericire, chiar acolo, in clipa mortii mele, in toata desertaciunea de paturi de spital cu bolnavi si muribunzi. Si vad mai bine acum, ca toti imi poarta chipul, sunt eu din toate timpurile, mai urat, mai gras, mai de succes sau mai ratacitor. Si-mi spun atunci ca sunt singurul individ care din toate universurile, e condamnat la aceesi demiurgie, orbit de aceeasi imagine frumoasa, la nesfarsit. Unde incepe si unde se termina blestemul? Sau poate sunt visul urat al unui functionar frustrat.

 

God.exe

http://www.youtube.com/watch?v=t_Y33sqrSKg

   26 august, ora 7:53. Oamenii sufera o mutatie deloc rara atunci cand circumstantele le anunta o schimbare. Schimbarea locului de munca, schimbarea femeii din asternuturi, schimbarea brelocului sau a bufetului unde iti servesti cafeaua. Indeosebi in prima instanta, schimbarea nu trebuie deloc bagatelizata. Oamenii se conving ca e o disimulare temporara, pentru a isi atinge nazuintele, si astfel imbraca alterarea spiritului intr-o haina fara maneci a moralei, a unui tel nobil. Si zilele nu inceteaza sa treaca, reci, imperative. Iar omul care a fost de acord cu reinventarea noului om, paleste, se stinge, uneori fara stiinta si fara priveghi. Imi dau seama ca auto-sabotajul executat cu atata inversunare, atunci cand un Office Manager ma provoaca si in urmatoarea clipa, peretele fals al biroulu e daramat cu capatana acestuia, provine exact din adancurile cele mai insondabile ale acestei morti si renasteri controlate. Atacurile de panica si anxietate, cu precadere noaptea, atunci cand o ploaie de sudoare imi inunda fruntile celor o mie de spatare ale bestiei ce o ascund cu dibacie, provin din aceasta inclestare furibunda de a nu renunta la cine sunt in favoarea vreunui compromis social.
   Regresia continua, iar cinegetica asta dupa primul om, conditia adamica a spiritului initial, trebuie regasita. Ard cu stupoare si cruzime mii de ani lumina in planckuri, pentru a ma readuce la marginea sinelui. Poate doar atunci, cand ma voi recunoaste, o sa am puterea demiurgica de altera din nou timpurile din jurul meu la un simplu sclifos al spiritului. Spes unica..

Ruga Domnului si Rugul Doamnei

 M-am hotarat sa nu ma opintesc, sa nu ma mai opresc din drum pentru a culege simboluri, sa caut calea cea mai prudenta. Astazi, cand inca zorii zilei nu ma spionau in mod ticalos, cand gustul amar al experientelor din noaptea trecuta nu ma lovisera direct in frunte, trepanandu-ma pana la inmarmurire, mi-am dat seama ca trebuie sa nu mai caut simbolul, omenul, ci sa ma duc direct la sursa. Si am realizat care e sursa. Si ma intorc iata la aceasta sorginte. Si nu ma incearca nici nostalgie, nici furie, nici nici cel mai mic fior emotiv. Calm, precum o furtuna periculoasa, am sa plonjez direct in mijlocul lor, precum o cafea fierbinte in poala unei cucoane de birt, excitand-o si smulgand un oftat de durere, de arsura. Nu stie nimeni despre ce vorbesc. Tocmai asta este. Se cauta simbolul. Am sa va las umbra aici, sa vegheze, astfel incat sa nu starnesc neasteptate suspiciuni cu privire la plecarea mea. Am sa o invat sa bea, sa rada, sa pocneasca, sa citeasca. Ingeri(in)zarea mea este iminenta. Hai umbra, recita... Iar voi, fantome dragi, porfiri si iude, faceti zarva, sa nu se mai auda pasii plecarii, fugii. Banchetul despartirii este aici, fara iarna, fara pompe. 

Eter(n) femininul

 O confesiune trebuie facuta public inainte de orice alta. Ma dezic de ceea ce urmeaza sa spun, si consider spre o mare rusine (a cui nu stiu inca), ca nu cunosc aceste stari decat la radacini, vulnerabil oricand oricarui joc de cuvinte. Iar simtirile nu sunt altceva decat un amestec caraghios de stari. Orice aliteratie, orice alegorie, sunt numite pentru a imprastia orice fum de omenesc din jurul meu. Si nici nu se va cunoaste marea (mea) rusine vreodata. Poate ca asa a fost sa fie, sa fiu cinicul vremurilor noastre. Un caraghios...

   Se invoca adeseori, in orice apropiere omeneasca, un fenomen incuiat si ridicol, susceptibil de orice argument si mai incuiat, si deopotriva, mai hazliu. Sufletul. Dar ce poate fi acest lucru atat de volatil, locuibil deopotriva atat de dragoste, pasiune, empatie cat si de ura, dispret, ambitie, uneori duse spre paroxism? Ce afurisita de locuinta, patronata de fulgere si noapte, urlaturi de lupi si rece precum uraniul din uterul recent victima a unui avort poate fi acest suflet?
   Daca cineva ma va intreba acum ce naiba am facut cu viata mea, as avea un singur raspuns. As rade zgomotos. Iar ei, emitatorii unei asemenea intrebari feroce vor sta nedumeriti in fata mea, considerandu-ma tampit sau nebun, sau poate doar cliseic dupa vreun model eliadesc. Dar nu mai este asa de mult, cel putin in ultima parte. Am invatat sa raspund acestei intrebari, cu un ras tumultuos, natural. Duduile precoce se vor fi oprit din a duce shaorma si berea la gura, rockerii savanti se vor fi oprit din a dezbate Mata lui Schroedinger si se vor uita usor agasati la mine, in coltul meu. Partea proasta este ca uneori imi pun singur aceasta intrebare, iar atunci subscriu celei de-a doua categorii, a nebunilor. Toti interlocutorii mei sunt himere. M-am absolvit de orice lege a lumii, m-am absolvit de lumea asta, imi astept cuminte moartea. Si a inceput sa imi para rau oarecum. Nu pentru mine, nu pentru ei, nu pentru voi. Parerea mea de rau nu are obiect, e suspendata in eter(n)itate. Si atunci va intreb pe voi. Ce ar vrea sa insemne sufletul? Imi face si mie cunostinta cinvea cu aceasta arta savanta de rang superior si cognoscibila doar celor initiati?
  Am petrecut si eu la randul meu nopti bicisnice, in care imi sfichiam spatele, tribut spiritualitatii, sufletului in termeni largi, pedepsindu-ma pentru erorile ce le-am infaptuit. Dar nici o suma de cabluri tv, telefon, arse pe propriu-mi spate nu ma impiedica sa ma arunc intr-o noua aventura, in care imi reneg orice experienta si caut consumul cu orice pret. Construiesc ceva, grandios, proxim lui Noe...
  Lumea evolueaza. Comunicarea evolueaza. Cu ceilalti. La mine are loc o involutie dinspre exterior inspre interior. Asemeni supernovelor, care implodeaza sub propria greutate. Mi-am dat seama ca nu am sa pot schimba lumea pe drumul pe care am pornit din copilarie, pe campuri. Mi-a murit cainele de curand. Omagiu lui Nero. Singurul prieten, sfetnic si calauza, din noptile boreale de iarna din copilarie. Parca il si vad, adulmecandu-mi tigarile, obicei recent apucat la vremea aceea, cafeaua, asijderea, si sufletul. Inca imi servesc cafeaua dimineata, cu tigarea tot in mana dreapta, inchipuindu-ma inapoi acasa, in puterea noptii, in mijlocul campului, cu Nero la picioare. E singurul motiv pentru care zambesc. Imi stiti motivul pentru care rad. Odihneste-te in pace, prieten vechi...
   Si astfel, m-am decis sa ma retrag din lumea asta, sa ma fur celorlalti. Sa mut razboiul asta in mine. Si imi construiesc o arca. O arca frumoasa. O arca a salvarii, dedicata onoarei si razboiului. O fregata, indreptata catre cer. Si sta la limanul sufletului.
  Iar acum construiesc cel mai pretios lucru. O himera ideala. Care sa imi tina companie, o fantoma daca vreti.  Retetar?! Am sa iau gandirea lui A., nimfomania lui E., talentul lui M., si frumusetea celei din urma. Si am sa le inghesui in "suflet". Si imi vor ridica paharul la gura, atunci cand bratele ma vor lasa. Si iata, fantoma mea iubita fara chip, cainele meu himeric, si sufletul meu strigoi, la prora arcii indreptata catre cer...
   Farul o sa imi lumineze calea, si nu imi va cere socoteala.

Nu(l) falsii(lor) farisei...

http://www.youtube.com/watch?v=qNk-RoZhkaI 
 Munca, efortul, de orice factura si contrafactura, inseamna sacrificiu de sine. TU devii o moneda de schimb anacronica, prin care dobandesti spatiu de desfasurare. Ego-ul lui d-zeu este o gluma. Si totusi, la sfarsitul acelei trudeli, vei dobandi o recompensa, una mai pretioasa decat celelalte, oferita exclusiv de tine mai mult decat restul lumii. Si asta din cauza diminetii. Poate fi dimineata timpului meu de sleire, de expuizare si sevraj al surmenajului, scopul vietii mele? Poate fi o dimineata oarecare implacida de vineri, luni sau mai, ora si ceasul in care ma redobandesc? Daca viata este o munca, atunci dimineata e condamnata sa devina o rasplata. Iar eu sunt o dimineata.
  Atunci tavanul asta nu fi-va imbacsit in van de aburi de alcool, de tutun si alte spoieli. Nu, va fi in definitiv condamnat la dimineti timpurii si declansari de incoltire. Caci altfel ce e viata, decat o dimineata altoita? (ecou... a propriilor noastre razvratiri?!)