Vertigo

de Velsius Clementi


“Prin ce iaduri mai trebuie să treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?”
M.Heidegger, Bibliographie chronologique.


Castiel îşi luă o sticlă de vin, al cărui gust uşor sec îl cunoştea prea bine, cerând totodată o cupă de gheaţă, pe care le luă fără efort într-o singură mână, măsurând încăperea dintr-un colţ într-altul. Castiel se simţea extraordinar de bine. Toate îi mergeau nemaipomenit de previzibil, astfel devenise un om fără griji. Respectat de toată lumea, preocupat de cele lumeşti, reuşea să schiţeze din când în când chiar câte un zâmbet nelipsit de acea umbră de amar, în pofida condiţiei sale mulţumitoare. Există oameni a căror fizionomie complexă refuză să primească zâmbetul drept formă de empatie sau cordialitate. Cel mult acceptă nota condescendentă. Cu părul negru şi lung, barbă deasă şi îngrijită, ochii negri şi sclipitori, faţa alungită ce alunga mărimea caraghioasă a capului din descriere, tâmplele uşor vizibile şi nasul acvilin, era portretul înmărmurit de elin din vremuri sortite uitării. Trupul firav îi trăda o stare precară de sănătate, alungată însă de mersul impetuos şi mândru uneori, iar hainele sărăcăcioase nu făceau decât să stârnească o curiozitate greu de adormit oricui. Atâtea contradicţii se stingeau în înfăţişarea acestuia, încât uneori, îndeosebi dacă împărţeai compania cu el câteva ceasuri, erai hipnotizat de vehemenţa şi furia acestuia, melancolia şi tandreţea de care dădea dovadă. Era munca desăvârşită a unei minţi de copil ce decupase de-a lungul timpului diferite poze şi chipuri din reviste şi ziare, reconstituind din amintiri desene animate şi sfârşituri dramatice de film, bestiare medievale si romane de Eco, toate le puteai cuprinde într-un singur moment la acest om deosebit. Castiel era un paseist şi un mizantrop. Nu agrea oamenii sub nici o formă. Filozofia lui bine cunoscută celor din jurul său era să fie mereu insultat şi blestemat şi nicicând complimentat. Spunea că nu va reuşi niciodată să facă faţă unui compliment. Erau de factură vulgară cu condimente de ignoranţă.
Personajul nostru înaintă şovăielnic în încăperea clubului „Cap de bour”, măsurând atent chipurile ce abia se desprindeau din întuneric, încercând să distingă şi să compare cu imaginea sa lăuntrică ce anume căuta. Dintotdeauna precaut, după cum adeseori explica vreunui ipochimen, nu lăsa lumea să îl ia prin surprindere vreodată. Smulgea părţi mici din ceea ce vedea, le compara, le măsura, le identifica şi abia apoi înainta. Nu era genul scrupulos sau meticulos, nu făcea parte din acei indivizi molatici şi letargici ce abia îşi târăsc picioarele. Dimpotriva, excepţional de dinamic, se mişca firesc, dar parcă aşteptând confirmare de la iscoade ce îi erau înaintaşi. Spunea că dacă nu ar face aceste lucruri, lumea din jurul său ar fi un simplu caleidoscop de globuri de lumină şi reticule de umbră, iar el însuşi nu ar putea fi perceput în lumea asta. Întotdeauna stârnea râsete zgomotoase cu explicaţii serioase şi supranaturale pentru aceste mici sincope. Nu voia să „lase totul înăuntru” din raţiuni personale. Marturisea că îşi botezase apucătura asta ciudată „Decantarea Fiinţei”.
-... grozăvie mare ce şi-a propus Bis. Auzi tu la el. La fiecare carte şi fiecare manifest filosofic, el să îşi scrie anti-părerea sa. Cu alte cuvinte, dacă eu spun: ştiinţa e progres, va veni boul de Bis şi va rectifica, „ştiinţa e un regres”. Hai că-i bună. Dan îşi luă sticla de bere şi turnă pe gât lacom, stingându-şi setea. Dan era lăsat la vatră de curând, nerispindu-i-se în schimb disciplina şi pofta de ordine pe care o dobândise în timpul serviciului militar. Era de statura mijlocie, cu ochi vicleni şi iscoditori, părul pieptănat ordonat pe spate, o mustaţă caraghioasă ascunzându-i o parte din buza superioară. De fiecare dată când sorbea din bere, avea în faţă o grămadă de şerveţele pe care le folosea cu gesturi ostentative în a îşi şterge picăturile ce îi stăruiau pe mustaţă. Nu de mult îl părăsise soţia, invocând eterna dramă a băieţilor în uniformă. Devenise uşor misogin, mai mult chiar, uşor alcoolic.
La masă erau aşezate încă patru persoane în afară de Dan. Printre aceste persoane, un individ cu corpul diform si faţa blajină, cântărind triplu la vârsta sa, pe care lumea îl striga Ciolan. Prostănac şi obedient, consola orice persoană ce se îndupleca să îi ofere ţigări din pachetul său şi poate să îi cumpere o bere. Adopta orice punct de vedere şi accepta cele mai usturătoare insulte atâta timp cât lumea îl tolera. Mereu vesel şi resemnat cu condiţia sa, slugea toate persoanele milostive. Dan era uşor distrat în seara aceea, datorata persoanei ce se afla lângă el. După cum mărturisise, nu cunoscuse încă amorul. Lângă el, intră în descriere decolteul generos şi picioare albe şi cărnoase, apoi un chip de brunetă deloc frumoasă şi mereu tristă, ce aflată în neputinţă să ascundă acest lucru, devenea mereu cabotină. Nu avea păreri, nici măcar secundare, nu confirma şi nu participa la argumente. Îi plăcea să asculte mereu, gândindu-se că astfel îşi cumpără cumva o identitate ce va copleşi trecutul mizerabil. Dar toţi îi ştiau povestea şi nimeni nu îi plângea de milă. Îşi merita soarta. Prostituată de la 14 ani, trecuse prin toate scenariile posibile, oferind plăcere şi pentru mai puţin de un pachet de ţigări. La un moment dat, fiind absentă din peisaj timp de 8 luni, aflasem că era plecată la Bucureşti, unde un colonel în rezervă îi făcea curte. Dar nici acolo moravurile nu se pierduseră. Astfel că Diana, îl înşelase cu un taximetrist. Colonelul aflând, împuşcase pe nenorocit iar el se aruncase de la etajul 10. Ea revenise de curând în oraş mărturisind că a fost în vizită la părinţi în Spania. Dar veştile circulă slobod şi grăbit în oraşe mici.
Paralel cu Ciolan şi Diana erau aşezaţi două namile, în care unul fuma iar celălalt tuşea din când în când datorită fumului înecacios. Pe primul uriaş îl chema Emil, iar pe celălalt Alin. Emil studia Dreptul la Timişoara, un tip nevrotic şi neîngrijit, dar lucid precum un diavol. Studia atât de intens încât uneori în timp ce perora cu înflăcărare îi scăpa câte un fragment din vreo legislaţie. Dan îi explicase că datorită efortului mnemotehnic depus, de fiecare dată, sub orice împrejurimi, când rostea câte ceva ce se regăsea în vreun articol studiat de el, mintea lui devenea incontinentă, descărcând automat partea întreagă-unitară a câmpului. Practic dacă erau câteva cuvinte rostite de el într-o propoziţie oarecare, iar acele cuvinte erau corespondente cu sintaxa vreunui articol, te prăpădeai de râs să îl vezi cum se abţinea cu greu să nu continue. Pe de altă parte Alin era opusul lui Emil. Fără discernământ şi fără noimă, bâiguia verzi şi uscate într-una. Blond, ochi negri, frumuşel, îşi pierduse minţile când îşi pierduse părinţii într-o prăbuşire de avion. Deşi avea o vârstă de peste 30 de ani, era în custodia bunicilor. Nu era considerat a fi un pericol social, ci doar un scrântit lefter ce bântuia pământul, încăpăţându-se să îl umbrească. Doctorii nu reuşiseră să îl ajute sub nici o formă, deşi încecaseră de-a lungul timpului toate metodele, de la electroşocuri până la medicamente pentru epilepsie. Alin devenise un autist.
-Emile... Da-mi te rog o ţigară. Alin te roagă să îi dai o ţigară. Alin răcnise, tulburând liniştea celor din jur. Diana se uita urât la el. Nu înţelegea de ce e tolerat la masă.
-Măi băiatule dar ai volum nu glumă. Nu îţi dau că ştii prea bine că nu fumezi şi iar mă drăcui. Ce naiba omule! Nu te mai repară aştia dracului odată! Te-au împăiat cu licori şi droguri şi tot degeaba.
Alin se întinsese peste masă şi luase o ţigară deja. Şi-o aprinde de la bricheta lui Ciolan. Mestecă mulţumit, urmând apoi o cascadă de tuşeli şi înjurături printre dinţi.
-A dracului de babă! Închide fă naiba uşa la sobă că iese fumul. Auzi... Face o scurtă pauză încercând să se dumirească. Auzi mă Emile.... Am un ceas bun, adus anul ăsta de la turci. Ţi-l dau ieftin.
Emil se încruntă uşor şi toată lumea văzându-l încruntat se porneşte să râdă. Chiar atunci Castiel ajunge în dreptul mesei. Castiel se opreşte brusc, lăsând toată lumea să conştientizeze că era în dreptul lor. Primul care îl observă e Ciolan. Se ridică stângaci, întinzând o mână prea scurtă şi totodată jumate din corp pentru a compensa handicapul său. Castiel îl lasă pentru puţină vreme astfel suspendat, începând să aplaude.
- Ah,un public pe gustul meu. Cinicul, salvete Dane, caraghiosul, salvete Ciolane, curva, saru'mâna d-ră Diana, nevroticul, bună Emile, şi bineînţeles, mereu absentul şi mai presus de toate, nebunul, Aline, Aline...
Toţi îi returnează salutul cu care deja se obişnuiseră. Diana se îmbujorează, căutând să se prefacă supărată. Dar zâmbeşte ulterior sincer si călduros.
-Bine măi Castiele! Tu îi botezi pe toţi, dar tu păcătosule. Cum să te strigăm oare? Vulpe păcătoasă ce eşti. Nu mă pot supăra pe tine. Tu vei fi Păcătosul! Diana izbucneşte în râs, urmând-o doar Ciolan. Diana îi trânteşte un ghiont acestuia înfundându-l. Toată lumea se porneşte să râdă zgomotos.
-Nu pot să nu mă gândesc cum de la masa asta Emil e cel mai omenesc, prea omenesc. Felicitări amice!
Emil îl priveşte uşor ciudat. Apoi faţa i se luminează şi îl bate uşor pe umăr pe Castiel. Se ridică de la masă, se apropie de urechea lui şi îi şopteşte încărcat cu emoţie:
-La mulţi ani amice. E 24 decembrie. Fie să trăieşti mereu în timpuri inspirate.
Dan se încruntă şi plin de haz, ridicându-se în două membre, ridică berea deasupra capului:
-Ia, ia...Lăsaţi mesajele de păsări îndrăgostite şi hai să bem în cinstea omului! Să ne trăieşti Castiele! Al mai afurisit om care l-am cunoscut până acum, şi nu am nici un regret! Hai cu toţii!
Se ridică cu toţii, unii mai greoi decât ceilalţi, fiecare cu ce avea la mână. Urmează urale şi îmbrăţişări empatice. Castiel uşor distrat, îi aplică o castană lui Ciolan, spunandu-i blând:
-Bine măi Ciolane. Încă mai stai! Dă-i fuguţa şi ia cinci baterii de vin să sărbătorim cum trebuie.
Ciolan se supune nu înainte să înhaţe o ţigară din pachetul de Lucky Strike. Face un pas înainte, apoi se răzgândeşte şi se apropie precaut de masă, de unde ia o brichetă şi îşi aprinde ţigara. Cu toţii îl urmăresc apoi în mersul său apăsat, cu pulpele picioarelor frecându-se între ele, stârnind râsete neascunse. Apoi grupul se aşează cuminte la masă, aşteptând băutura. Pentru o fracţiune de secundă lumea este mută, ca mai apoi Dan să se scotocească în buzunarul paltonului.
-Dar nu puteam uita de pasiunea maestrului. Castiele, chestia asta ne-a costat o mică avere, dar o meriţi. Ştii tu, am un prieten bun anticar în Bucureşti, care îmi era dator de ceva vreme, încă de când consulul Turciei i-a lichidat stocul de manuscrise rare din secolul XIII. Mi-a dat ceva.. Ce să mai, un chilipir. Îl anunţasem încă din vară. Am pus cu toţii nişte bani, şi am reuşit iată să achiziţionăm o cărticică foarte dragă ţie.
Zicând asta, scoase la iveală o carte mare şi groasă, legată în piele neagră. I-o înmână lui Castiel. Pe copertă se putea citi „Sein und Zeit”, de M. Heidegger. Era ediţia princeps a anului 1927.
-A aparţinut unei baronese din Bucureşti. Cu foarte mare greutate am reuşit să înduplec pe anticar să mi-o vândă. Baroneasa a dat ortul acum zece ani, îngheţată de frig în propriul palat. Statul a pus laba pe toată averea acesteia. Se spune că înnebunise. În orice caz, s-ar bucura să afle că un mic tribut din agoniseala ei a ajuns pe mâini bune. Bine dracului că nu eşti un snob dintr-ăla înfumurat şi parţial homosexual că mă bântuia naiba baroneasa.
Din nou râsete isterice. Castiel ţine cartea în braţe admirând-o, sorbind-o din priviri. Îndrăzneşte să o deschidă iar pe prima pagină, chiar sub dedicaţia autorului pentru un neamţ, stă scris: „În fiecare zi trecem nepăsători prin ceasul morţii noastre...”. Castiel îşi ridică privirea spre ceilalţi îngândurat, şi chiar înainte să mulţumească, Ciolan trânteşte sticlele de vin şi cupele de gheaţă pe masă, îndeajuns de zgomotos încât Alin se repede la Diana ce era aşezată în capătul opus al mesei, prinzându-i mâna şi privindu-i sălbatic chipul îngrozit:
-Tată, ea e spionul. A ascuns tămâia în gura surdului. Alin începe să râdă. Emil îl apucă zdravăn de umăr şi îl trage înapoi aşezându-l din nou la masă. Diana după ce trase această sperietură începe să ocărească:
-Mă boule... Eşti nescărmănat, ha?! Îţi arde de glume proaste? Nebunule!
Ciolan se strecoară printre Emil şi Castiel şi se pune în stânga Dianei. Încearcă să o liniştească pe aceasta luându-i mâna în mâna lui moale şi cărnoasă. Îi şopteşte ceva neauzit de nimeni, ceva ce îi aduce din nou zâmbetul pe buze acesteia. Dan face cu ochiul viclean.
-Ştie ăsta mititelul ceva. Asta e spioana lui Bis. Ah, că era să uit. Dan se adresează lui Castiel. Ştii mă ce pune ăsta la cale? Auzi şi tu la el filozofie. Cică să ia el marii filozofi, să scrie o anticarte la fiecare filozofie şi să încoroneze nihilismul ca singurul adevăr posibil. Cică nu ar mai fi nimic pe lumea asta mai adevărat ca negaţia. Neagă tot, şi în demonstraţia sa, adunând fundamentele filozofiei moderne, vrea să le unească sub spectrul unei filozofii proprii, în care fiecare filozofie se anulează reciproc.
Castiel era încă absorbit de darul neaşteptat. Privea în gol. Apoi, de parcă retrospectiv analiză cu amănunt ce îl înconjura, iar ochii lui se aprinseră sălbatic:
L-am văzut din nou astăzi, de dimineaţă. Castiel nu se adresa nimănui, de parcă rostea un solilocviu cu glas tare. Nimeni nu îndrăzni să îl întrerupă. Îl văzuse pentru prima oară acum doi ani, în urma unui accident banal de maşină, dar care îl aruncase într-o comă de trei luni. După acea comă, vedea o figura familiară care era prezentă pe strada Victoria în fiecare dimineaţă la ora şase şi unsprezece minute fix. Nu îl văzuse de multe ori. De trei ori exact. De fiecare dată când încercase să îl dezvăluie prietenilor sau să intre în conversaţie cu acea figură, bătrânul se evapora. Numai el ştia. Doctorii îi prescriseseră antidepresive, considerând că acesta era un rezultat al vreunei experienţe post-traumatice.
De data asta, bătrânul mi-a arătat o poză cu o femeie frumoasă. Nu îmi amintesc exact cum arăta, la dracu', nu îmi amintesc nici ce culoare avea părul ei, dar ştiu că mi-a lăsat o impresie de femeie extraordinar de frumoasă. Nu îmi amintesc nici dacă era tânără sau vârstnică. Este exact senzaţia unei amintiri. Nu reţii detalii, exact ca într-un vis, rezidă doar impresia de frumos sau urât, grotesc sau divin. Poate şi una şi alta.
Toţi îl ascultaseră atent fără a îndrăzni să îl întrerupă. Alin în schimb luă o foaie şi un creion la repezeala de pe masă şi desenă un vasilisc. Apoi începu să ţopăie în jurul mesei şoptind foarte tare:
Într-o dimineaţă de toamnă timpurie, s-au arătat cei patru călăreţi. Şi mi-au dăruit un cap de animal. Iar eu ţi-l dăruiesc ţie, că doar nu degeaba... Alin se opri în mijlocul saltimbancului şi se aşeză la masă plângând. Vreau doar să se oprească. Te rog, Castiel, te implor, ascultă-mă atent.
Dan care privea îngăduitor până la acest moment, aşteptând parcă pe Emil să intervină, îl smuci pe Alin de haină şi mai mult îl târâ până la uşă, apoi urcă scările şi probabil îl pusă într-un taxi. Dar absentă prea mult pentru a îl pune doar la taxi. Castiel nu acordă prea mare atenţie evenimentului. Între timp, Diana îşi aprinse o ţigară urmărindu-l pe Castiel cum desface o sticlă de vin. Totul era liniştit, în absenţa cinicului, Castiel parcă nu putea concepe o realitate în acea lume. De abia cu reîntoarcerea lui Dan, dialogul îşi relua cursul firesc.
- Măi să fie, ce linişte pe aici. Alin a turbat, iar se apucă să bată caii verzi de pe pereţi. A trebuit să îi chem tutorii. Uneori îşi pierde cumpătul definitiv. Dan părea tulburat, în schimb Castiel era uşor absorbit în revelaţiile din dimineţile anterioare. Deodată bătu cu pumnul în masă, răsturnând o baterie de vin. Diana se repezi dar nu îşi calculă exact mişcările şi răsturnă sticla de vin spărgând-o. Castiel cosntinuă nestingherit:
- Bătrânul mi-a şoptit ceva în dimineaţa aia şi nu reuşesc să îmi amintesc. Doctorii mi-au recomandat pentru perioada următoare să nu fac eforturi mnemice deosebite. Ce dracului spunea Alin de un vasilisc?
Dan îşi aprinse o ţigară calm şi calculat. Apoi îl privi ţintă pe Castiel în ochi. O fracţiune de secundă privi ruşinat în altă parte. Apoi se reîntoarse uşor, scrumă şi îşi aşeză piciorul drept peste cel stâng.
- Ştii că ediţia asta cuprinde câteva note informative subsumate celei de-a treia părţi ale lucrării. Vorbeşte-mi puţin despre filozofia lui Heidegger. Am nevoie de o discuţie mai cu... discernământ.
- Heidegger priveşte local problema accidental. Deşi sub acuzaţii uneori plauzibile de divagare, reuşeşte totuşi să traseze câteva linii generale asupra viziunii proprii asupra fiinţei. Cu alte cuvinte, el încearcă să discearnă între fiinţă şi fiinţare ca şi conditio sine qua non temporalitatea. Părerea mea este că toate aceste lucruri aparţin spontaneităţii. Uneori se rătăceşte în silogisme ana-logice, dar viziunea sa finala, produsul său finit, teleologia întregii sale filozofii fiind rezumat la un concept abstract şi neaplicabil. Ştii foarte bine care îmi sunt părerile dragă cinic. Înaintea fiinţei şi fiinţării propriuzise, singura legătură ca şi terminal ultim între fiinţă şi timp rezidă în fiindă. Asta rezolvă şi enigma accidentului ontologic. Ideea este că toţi filozofii pornesc de la ideea de „naştere” prin viziuni finite ale „morţii” şi invers. Eu deopotrivă încerc să fiu un poet-filozof, considerând că nu trebuie un abuz verbal pentru a desface picioarele enigmei existenţiale şi apoi violată în silă pentru a afla un adevăr asupra propriei identităţi. Cioran, Schopenhauer şi Nietszche au epuizat această metodă deja. Eu cred în fiinda nu numai a mea personală ci şi a unui timp prim, adică toate întrebările trebuie rezumate nu încă de la originea lor, ci inclusiv de la elongaţia lor, încă din construcţia lor. Astfel de filozofi apostaţi sunt consideraţi poeţii care scriu ce văd, care în absenţa unei raţiuni pure şi constructive refuză evidentul sau argumentul logic, surprinzând lucrurile „în construcţie” ei însuşi fiind ceea ce au fost, „fiinde”. Este precum în fizică, îţi trebuie apă pentru a recunoaşte apa, foc pentru a recunoaşte foc, şi insomnia pentru a recunoaşte somnul. Poeţii văd mai „prejos” decât raţionaliştii. Uneori şi ochiul gol trebuie ajutat pentru a vedea şi raţiunea se dovedeşte a fi un suficient cu handicap, iar atunci în majoritatea oamenilor intervine religia, fie ea de orice factură. Oamenii cu o arhitectură deosebită nu îşi proprun investigaţii. Se nasc deja cu răspunsuri evidente, cu răspunsuri urâte şi infinit mulţumitoare. Poeţii se nasc oameni împliniţi. E datoria lor să se deconstruiască şi să clădească mai departe. În minunata lor ştiinţă..
- Se face târziu prietene. Tu stai departe, iar nici eu nici prietenii mei nu sunt cu maşina. Vei ajunge cu bine?
Castiel, uşor intrigat de brusca întrerupere dar şi stăpânit de neobişnuitul întrerup, văzând sticlele pe masă încă pline şi nedesfăcute, realiză că undeva, ceva nu era în regulă. Ceva înaintase prea departe de firesc.
Iertaţi-mă. Mă duc până la toaletă.
Dan se sinchisi să îi răspundă:
Hai bătrâne, doar este devreme. Ai îmbătrânit dintr-o data? Uite, sticlele sunt încă pline, ne aşteaptă o noapte lungă. Dan părea diabolic în seara asta. Cel puţin complementar diabolicului. Pentru o clipă, întorcându-se, Castiel părea singur cu Dan, ceilalţi risipindu-se. Brusc, se reîntoarse, îşi luă o ţigară şi ridicând capul, revăzu şi Caraghiosul, Curva, Nevroticul, Cinicul şi desenul Nebunului. Luă desenul celui din urmă şi ieşi din încăpere. Cinicul îl urmă.
A venit timpul prietene. Să fii cu băgare de seamă. Noaptea asta nici timpul şi nici fiinţa nu cunosc limite. În seara asta vei fi şi cinic şi caraghios, de toate, mai puţin demomondenă. Te îmbrăţişez pentru ultima oară.
Castiel încercă să îşi deschidă gura dar brusc, preţ de câteva clipe, înaintea ochilor văzu doar un ecran de puncte alb-negre, de parcă emisia realităţii ar fi încetat. Volumul zgomotelor din jur scăzu la surzenie totală, iar Castiel resimţea dureri groaznice, şi arsuri, şi biciuieli, muşcături şi sfâşieri. Un singur gând îl cuceri şi copleşi depăşind şi durerea fizică şi autonomia clipei de nebunie. Era un gând arbitrar, oarecare, o tetragramă: YHWH. Apoi îşi apăru un nume în minte: Urasima Taro, iar imediat în vecinătatea psihică a numelui, asociat cu tetragrama, într-o singură clipă îşi auzi tatăl, profesor universitar ce studia istoria religiilor, când îi citea basme şi mituri. Se întristă căci părea aşa departe acea voce. Cu greu reuşi să smulgă din reminiscenţe despre ce era vorba în acel mit. Un pescar şi încetinirea timpului, apoi pedepsirea acestuia prin neascultarea unui zeu marin. Din adâncurile absurdului văzu un cap de vasilisc, aidoma cu cel desenat de Nebun. Vasiliscul înaintă vertiginos spre Castiel şi îi împietri simţurile. Castiel leşină.
Este frig. Pustiu iar totul în jur este îngheţat. Este noapte. În nopţile de decembrie, soarele răsare neaşteptat şi fals. Nici o voce împrejur, doar reclamele luminoase de la buticurile de pe alocuri. Cerul este limpede reflectând frumuseţea magnifică şi cosmică a genunelui. Ţipenie. Undeva în apropiere se desprind uşor, uşor paşi repezi. Tulbură undele luminoase din jur, împrăştiind pe alocuri umbre şi culori. Acum ninge. Paşii se apropie. Ninge abundent. O bătrânică sprintenă se apropie de o bancă unde pesemne cineva este prăbuşit, pe jumătate mort. Castiel, învineţit de frig, este puternic scuturat de bătrânică ce nu se opreşte să îl cerceteze, purtându-se de parcă îl cunoştea de când lumea.
- Fiule. Timpul nu este de partea mea. Te rog, da-mi un bănuţ. Trebuie să ningă, aşa ai spus.
Castiel care până atunci nu schiţase nici un gest cum că ar fi în viaţă deschise ochii larg iar gura încleştată se căscă imitând de parcă o persoană aflată în proximitatea înecului, totodată inspirând şi încercând să urle. Ochii i se închiseră la loc. Şoc. Bătrâna se uită la el blândă şi scutură din mâini parcă alungând duhuri nevăzute ce se aplecau deasupra lui. În mâna dreaptă strălucea la lumina reclamelor un bănuţ de argint, cu efigie de vasilisc. Paparuda luă bănuţul şi se evaporă în ceaţa ce părea că părăseşte pereţii clădirilor, inundând trotuarul şi întunericul, îmbrăţişându-l pe Castiel. Printre umbrele amorfe purtate în sânul ceţii, un lup gri se întruchipă. Apoi altul, acesta din urmă mai fioros şi mai uriaş ca primul. Câinii se repeziră unul la altul, sfâşiindu-se. Apoi un bătrân care după straie părea solomonar îi transformă în cenuşă şi izbucni în flăcări mistuitoare. O descărcare orbitoare de lumină, ceaţă, frig şi somn. Toate aceste lucruri, Castiel le vedea în nesimţirea lui. Ar fi vrut să îşi ridice corpul, dar trupul îi era apăsat parcă de blocuri de marmură, suficiente încât a îl ţintui şi a nu-l strivi. Trecu mai bine de un ceas, iar Castiel începu încet-încet să îşi vină în simţire. Ochii îl usturau şi astfel făcu iniţial câteva exerciţii de folosire a pleoapelor. I se părea că vedea şerpi ce se încolăceau în jurul fiecărui lucru cu formă. Stăte nemişcat câteva clipe încercând să se dumirească ce se întâmpla, unde se afla. În cele din urmă abdică în faţa unei sete infernale ce îl chinuia şi se ridică în capul oaselor. Paltonul său vechi şi bătrânesc era acoperit de zăpadă iar un frig groznic îi intrase în oase. Revăzu locuri familiare, strada aceea ce la ore de vârf forfoteşte cu puhoiul de oameni grăbiţi, cerşătorii cântăreţi, pasaje în construcţie, tumultul brut din amiezele de nostalgie. Strada Victoria.
Ştii tinere, te aştept de multă vreme. Mă bucur să văd că ţi-ai aflat drumul până aici.
Castiel nu recunoscu vocea iar ochii nu îl slujeau prea bine. Se simţea mahmur. Între penumbre reuşi să smulgă un chip bătrân, maiestuos şi trist, cu plete cenuşii şi barbă de cleric, de asemeni bătrână. Recunoscu în bătrân vedenia sa ce îl bântuia de atâta vreme.
Cum am ajuns aici bătrâne? Acum un moment eram într-un bar, sărbătorindu-mi ziua cu nişte vechi prieteni, apoi o avalanşă de senzaţii ciudate. Ce dracului se întâmplă?
Bătrânul fără să îi acorde vreo atenţie la spusele sale, îi arătă o poză. Castiel primi bucata de hârtie şi constată că era o foaie simplă şi goală.
Priveşte-o atent tinere. Am nevoie să o priveşti atent. Dumnezeule ce frumos ninge! Este târziu sau devreme?
Castiel se uită îndelung la poză încercând să vadă ceva. Închise ochii, gemând de crivăţul tot mai tăios ce îi usca ochii. Chiar înainte de a îi deschide, mintea îi reconstruise imaginea acelei fete frumoase şi tinere şi deschizându-i, văzu acelaşi chip curat pe poză.
Îţi mulţumesc. Acum eu voi pleca. Trebuie să ajungi cu bine acasă. Sunt sigur că acolo, cei dragi îşi fac griji pentru tine. Încearcă să îţi aminteşti ce ai uitat tinere. Ce s-a întâmplat cu tine?
- Nu ştiu. Nu reuşesc să îmi amintesc. Ştiu doar că era târziu, deşi nu prea târziu, sticlele de vin nu erau încă desfăcute. Ciolan, caraghiosul a răsturnat una dintre ele. Sau poate nebunul de Alin?
Înainte de acea seară, ai văzut ceva. Trebuie să te gândeşti.
Castiel cuprins de emoţie privi chipul bătrânului. Lumina ochilor acestuia era absentă, chipul său trădând orbire.
Acum te voi ruga să mă ierţi. Este târziu, sau devreme. Nu ştiu. Va fi bine curând.
Castiel, buimăcit, privi bătrânul cum se ridică, înaintând himeric prin ceaţă şi beznă, prin fulgii de zăpadă şi şerpii din mintea sa. Încercă să îl cuprindă, voia să ştie cine este, cum se face că este aici, la ora asta, cum l-a aflat, de unde îi ştia numele. Realitatea parcă îi scăpa printre degete. Totul devenise iraţional, până şi timpul. Prea târziu, bătrânul era deja înghiţit de negură, scăpând privirii lui Castiel. Fulgii de zăpadă începură să se ridice de la pământ înaintând spre cer, cu o viteză halucinantă. Se ridică toată zăpada din jur, iar acolo unde totul era acoperit de zăpadă, acum nu mai era nimic decat un vid alb. Erau goluri în trotuar, în magazine, pe cladiri de beton, iar în curând totul din jur se evaporă în cer. Pentru o singură clipă Castiel se regăsi într-un neant pur şi abandonat. Din nou, înaintea-i ochilor se înfăţişă acelaşi vasilisc, şerpuind într-o baie de aramă şi aur, împrăştiind umbre şi colţuri în vidul alb. Castiel clipi iar când îşi deschise ochii se afla într-o cameră de hotel.
Un ecou îi bântui mintea, iniţial nedesluşind vorbele, dar din reverberaţii sau poate că şoptise maşinal ce auzise: „Vei putea iubi tu oare şi nebunul, şi cinicul, şi caraghiosul, şi nevroticul, dar mai presus de toate, vei putea îmbrăţişa tu oare şi Poet şi Om?”.
Era propria sa voce. Dar cui se adresa? Ochii nu îl mai dureau, mintea îi părea limpede. Era uşor transpirat. Dintr-o dată îşi aminti de un timp vag, un timp în care era fericit, văzu o casă veche, o bătrână, resimţi o aşteptare, apoi văzu din nou acel chip pe care bătrânul tot îl ţinea la piept. Îşi aminti de o noapte ciudată, un sentiment nou îl încerca. De parcă o parte din amintiri îi fuseseră luate cu sila iar acum îl copleşeau, fiind redate într-un amalgam brut şi sublim, cu timpuri întortocheate şi locuri amestecate, chipuri drăgăstoase şi altele dispreţuitoare. Castiel se ridică în capul oaselor şi mearsă de-a lungul peretelui, precaut, pipăind zidul rece până ce nimeri întrerupătorul. Lumina invada brusc întreaga cameră, revelând nimic obişnuit. Nimic din ceea ce îi aparţinea nu se afla acolo. Năvăli în baie pe măsură ce mintea îi era asaltată cu imagini şi mirosuri. Suci robinetul de apă rece şi îşi spălă faţa. În faţa oglinzii rămase înmărmurit. „Maria!”. Un masiv de amintiri îi lovi din nou mintea, de data asta precum oglinzi metalice şi reci ce îi sfârtecau în cioburile lor ascuţite toate gândurile. Îmbrăţişări, sărutări, mângâieri, imagini cu maşini şi gări, chipurile părinţilor săi, anii săi de studenţie, toate în acelaşi moment diacronic. Privindu-şi chipul în oglindă recunoscu un chip familiar. Era bătrânul din noaptea aceea, cu plete cenuşii şi figură maiestuoasă, gravă, precum cea a unui sfânt păzitor de secrete biblice. Se cutremură. Îşi pipăi faţa aspră şi bătrână, căutând parcă să afle că este totul produsul unei iluzii sau a vreunui sevraj. Poate luase medicamente puternice. Nu înţelegea ce se întâmplă. În uşa hotelului se auzi dintr-o dată o bătaie în uşă, spulberând contemplaţia propriului său chip. Se îndreptă greoi către uşă şi o deschisă. Acolo, în pragul uşii, privindu-l blând aştepta una dintre cele mai frumoase femei pe care le văzuse vreodată. Părea desprinsă din gravurile mitice ale eternului feminin, pe care puteai uşor să o confunzi cu un înger clădit numai din lumină şi perfecţiune.
-Bună ziua domnule Castiel. Cu siguranţă aveţi multe întrebări. Am să mă invit înăuntru cu îngăduinţa dvs. Fata pătrunsă în cameră, precum un abur nelumesc, eterică şi sibilică. Castiel îi văzu ţinuta neobişnuită, o rochie de mătase albă şi diafană, lăsând la vedere forme sublime şi împlinite. Frumuseţea era acum luciferică, nu mai emana nimic divin. Castiel începu să se teamă.
- Fiţi fără teamă. Nu sunt un fragment imaginar ci sunt o călăuză pe care o vedeţi cum vreţi. Nu vă pot lăsa să mă vedeţi în adevărata formă. De asta vă aflaţi aici în situaţia aceasta, datorită curiozităţii dvs. dintr-o noapte anume. Fata se opri şi se învârti în jurul camerei, făcând o piruetă graţioasă. Ce minte interesantă aveţi dle. Castiel o privi din nou. De data asta în faţa lui era chiar Diana, curva din noaptea zilei sale de naştere. Poate astfel putem vorbi mai deschis.
- Cine eşti? Castiel îşi simţi inima cum dă să îi spargă pieptul bătrân. Cine naiba eşti arătare? Răspunde sau aici îţi afli sfârşitul.
- Îţi recomand dragule să nu îţi pierzi cumpătul. Sunt aici să te ajut. Mai fumezi? Caută în buzunarul halatului. Acolo vei găsi un pachet de ţigări. Spunând asta, se apropie de Castiel şi îl sărută. Castiel încercă să se tragă înapoi, sforţându-se din toate încheieturile dar fără rezultat. Îşi simţi cum întreaga fiinţă e absorbită şi recompusă, de data asta senin şi liniştit.
-Îmi mulţumeşti tu mai încolo poate. Asta a fost pentru a îţi scutura din dureri şi temeri. Nu mă aflu aici pentru a îţi face rău, mai mult vreau să te ajut. Suratele mele nu sunt prea miloase de felul lor.
Castiel avea încă mâna în buzunarul halatului care acum observase că era unul specific spitalelor. Scoase pachetul de ţigări şi fata i-o aprinse.
- În momentul ăsta se împlinesc treizeci de ani de când retrăieşti aceleaşi amintiri, cu aceleaşi figuri şi aceleaşi locuri. Dar numai în seara asta ai reuşit să te smulgi din letargia în care ai fost aruncat, datorită prietenului tău nebun, Alin. Vezi tu, atunci vraja s-a destrămat, datorită nu omului din tine, ci datorită nebuniei cu care doar un poet poate fi înzestrat. Castiel dădu să îşi deschidă gura dar ea îl anticipă şi îl rugă stăruitor să nu o întrerupă. Sunt anumite lucruri care sunt scrise pentru a fi spuse. Trebuie să fii foarte atent ca eu să te pot ajuta. În momentul acesta eşti într-un spital, într-o comă absolută, un somn negru şi fără vise. De treizeci de ani dormi dragă Poet. Cu siguranţă nu îţi mai aminteşti ce s-a întâmplat în acel moment, în seara aceea, la exact ora unsprezece şi douăzeci şi trei minute. Pe 24 decembrie, de ziua ta erai foarte trist. Erai îndrăgostit şi înşelat. Ea te minţise iar acum te abandonase. Nu îţi mai păsa de nimic, şi ai vrut să îţi iei rămas bun de la lume. Ai băut până când aproape ai leşinat, iar atunci te-ai dus acasa, ai luat revolverul pe care ţi-l dăruise tatăl tău şi ai condus cu maşina preţ de două ceasuri spre miazănoapte. Era frig şi totul era îngheţat în jurul tău. Ai ajuns la marginea câmpului, unde o văzusei pe ea, ultima oară. Încrâncenat de durere, cu lacrimi îngheţate pe obraz ai înaintat până în sânul pădurii, un loc periculos la acel ceas. Ai îngenuncheat şi ai ţintit tâmpla, tremurând de frig şi pe jumătate oricum mort. Cu pupilele dilatate, murmurând numele ei, ai vrut să apeşi trăgaciul. Chiar în acea clipă, în acea blestemată clipă, când trebuia să apeşi trăgaciul, în bezna aceea cumplită, a trebuit să ne vezi pe noi.
Castiel era împietrit de ce auzea. Cu cât ea înainta în poveste, revedea şi simţea tot ce ea îi confesa. Lacrimile începură să îi brăzdeze obrazul bătrân, înfundându-se în barba sa cenuşie. Acum îşi amintea. Îşi amintea desişul acela obscur, zăpada virgină, sticla de whiskey din mâna stângă şi pistolul din mâna dreaptă, coama înfiorătoare şi boreală a pădurii. Totul părea de cleştar. Chiar în clipa când voia să apese pe trăgaci, le-a văzut pe ele, în ceruri, dansând, femei de o frumuseţe nelumească, pe o muzică pe care numai Orfeu o putea cânta în ceasurile acelea de cleştar.
- Când te-am văzut cum ne priveai şi ţi-am simţit durerea, am căutat să dispărem. Dar ne-ai urmărit cu privirea, căutând cu ochii tăi de muritor să ne afli. Suratele mele te-au orbit. Dar tu tot înaintai după zgomot, după muzică prins în cumplita vrajă. Iar atunci ele te-au adormit. Apoi te-au cărat pe braţe şi te-au pus în maşină. Încă fumai. Fata râde provocator. Au urnit maşina cu viteza luminii într-un stâlp dar nu te-au omorât. Nimeni nu a dat doi bani pe tragedia ta dragă Poet. Acum eu mă aflu aici pentru a îţi face o propunere.
Castiel o ascultase absent şi tulburat. În mintea sa se derula la nesfârşit aceeaşi peliculă groaznică.
-Dacă accepţi, şi ar fi bine să o faci, deoarece astfel de excepţii nu se fac vreodată. Suntem iele. Cei ce ne privesc sunt pociţi pe vecie. Chiar şi în iad sau în rai, încă cei ce au cutezat să ne privească poartă încă cicatrici, însemne ale sfidării lor. Îţi pot reda viaţa înapoi, cu o condiţie. Nu îţi vei mai aminti de Ea, cu alte cuvinte, nu o vei întâlni vreodată, iar în noaptea aceea fatidică, te vei amuza şi vei împlini un alt an, vei scrie cărţi şi vei fi un om cumsecade. Altminteri, întâlnirea noastră ia sfârşit.
Castiel se prăbuşise într-un scaun murdar, gânditor. Avea trupul atât de slăbit, muşchii atât de atrofiaţi, un gust atât de amar în gură. Dar în el sufletul primise din nou cu o voluptate şi aviditate absolută aceste amintiri. În el flăcări mistuitoare îl consumau, risipind orice dorinţă de viaţă pe care o putea avea.
-Nu am nevoie de mila unei năluci. Eşti o arătare pentru mine. Doresc să îmi primesc moartea. Acum.
Fata se apropie zâmbitoare de el.
- Atunci deschide-ţi ochii amărâtule. Ţi-ai cheltuit ultima şansă. Îmi pare rău pentru tine. Rămâi cu bine fiu al omului.
Castiel trase un ultim fum de ţigară iar greutatea corpului său refuză echilibrul şi căzu la pământ. Avu un vis, în care o fată frumoasă din timpuri familiare îi şoptea ceva. Simţi o dragoste exacerbată pentru acea fata. Nu îi vedea chipul, deoarece trecuse foarte mult timp, treizeci de ani, vedea înceţoşat, dar auzea o voce minunata:
-O clipă înainte nu aveai trup. O clipă după nici suflet. Sarman poet.
Poeţii primesc ceva mai mult decât o simplă scânteie divină. In linişte, nevăzuţi decât în oglinzi, ei nu aparţin nici iadului, şi nici raiului. Sunt lumini puternice, orbitoare, ce se nasc şi mor într-o teribilă negură. Sunt singurii ce trăiesc un timp anume, petrecându-şi scurta viaţă într-o crâncenă agonie, pierzând tot. Ei nu sunt isprăviţi, ei nu sunt deloc. Zâmbitori şi neliniştiţi, cinici şi reci, privesc moartea în faţă, sorbind nostalgic din cupa cu vin.Comedia vieţii lor pare lumii o dramă, o flacără mistuitoare care dacă te apropii de ea vei ramane orb, dacă o atingi, îţi chinuie sufletul, o comedie dureroasă şi cuibarită în sânul eternităţii, o comedie, divină. Fie-ţi tărâna uşoară, mereu.
În spitalul public numărul nouă, noaptea era îngrozitor de frig. Într-o cămăruţă pustie, trupul lui Castiel zace fără suflare, iar electrocardiograful scoate monoton acelaşi ţipăt continuu ce anunţă oprirea activităţii inimii. Doctorul Popescu, medicul de gardă este chemat de urgenţă în sala 102, pentru a constata decesul. Intrând, medicul, constată cu stupoare ceva ciudat. Aprinzând lumina, observă chipul cu ochii lipsiţi de viaţă ai lui Castiel şi lacrimi ce încă se prelingeau pe faţa acestuia. În mâna lui, Castiel ţinea mâna inertă, vlăguită a unei persoane ce venise aici în ultimii 30 de ani zi de zi, neobosită. O femeie moartă, răpitor de frumoasă, pe care timpul parcă uitase să o îmbătrânească era cuibărită pe pieptul decedatului. În depărtare, copiii bat la uşi, colindând veseli şi fără griji. Era ajunul Craciunului.