Peter Pan goes to war

   Si intr-adevar a luat o pauza. Stiu ca toti facem asta cand suntem copii. Treci pe langa un grup de adulti, galagiosi, vulgari, intr-o vineri seara cand te intorci de la biblioteca/scoala/parc  si langa un club dintr-un oras de talie ridicola, vezi un grup aciuiat in jurul unei dudui  cu fustele pana in laringe si cu sfarcurile intarite. Si iti juri, si iti JURI ca nu vei ajunge vreodata asa. Si niciodata nu ajungi asa. Dar totodata nu iti promiti ca vei ajunge mai bine.

     Mostenesti o supradoza de luciditate si anxietate pe care nici un narcotic sau bautura spirtoasa nu o pot scutura in nici un ceas al noptii. Si D-zeule cum iti rogi moartea sa iti alunge aceste dureri si macinari de oase din gura, incat vrei sa scuipi foc divin si sa iti injectezi in mortii lor fulgere in vene. Sa transformi in scrum toate lucrurile cu mania ta. Dar clipesti. Deschizi ochii. Mireasa ta e un aglomerat de zdrente si carpe murdare cu handicap locomotor si afazie. Iti vorbeste in vise si te trudeste noaptea precum o lamie. Si vrei sa se termine totul. Iar cand ajungi in sfarsit la acest capat de lume, privesti inapoi. Intotdeauna iti inchipui, ca TU, Marele Cinic, vei zambi cand vei muri si vei cadea intr-o lume de vise plina de razboaie in care intotdeauna esti ranit de moarte dar triumfator. Narcolepsie.

  Astfel mi-am jurat si eu, iar juramantul meu s-a legat de juramintele altora, ajungand la urechile marelui OMNIPOTENT drept blasfemie. M-am opintit din toate incheieturiule fiintei mele pentru a opri prabusirea fiintelor din jurul meu si am esuat. Si am facut un pariu. Si pierd acest pariu. Sunt gata sa imi pironiti cuiele in mana si in ganduri. Sa imi boltiti teasta. Sa imi smulgeti vinul din vene si sa il beti nesatui. Drenati-ma. M-ati drenat deja de 25 de ani. 25 de ani se anunta vertiginos precum o prapastie  in care stii ca te vei arunca, si niciodata nu vei cadea. Beatitudine. Ura. Blasfemie.

   Am 24 de ani, 11 luni, 359 zile. Sunt intr-o camera semi-obscura si imi contemplez moartea sub toate chipurile ei, in functie de cum se inghesuie sa intre pe usa. Stau intins cu ochii holbati la tavan asteptand sa se coboare asupra mea ultimul strigoi. Se aude respiratia si o usoara tahicardie. Din nou, groaza se desprinde din tavan si cade grea asupra mea. Lucrez intr-o optica. Astazi am mai mintit 20 de oameni. Ii insel ca imi pasa de ochii lor. La fel cu minteam si acum 1 luna. Ii minteam ca imi pasa de talentul lor, de firea lor. Ii minteam sa se simta bine. Acum 7 luni scuipam in ciorbele lor de burta. Atunci eram mai vesel. Eram intangibil. Eram indragostit. Imi pasa. Ura. Blasfemie.

    Am 23 de ani. Suedia. Splendoare. Paduri virgine nesfarsite. Sunt singur. Am un grup de 54 de oameni, puscariasi si ratati deopotriva. Ma asculta. Am un avantaj. Ii silesc la plimbari indelungate unde invat despre amorurile lor ratate, parintii lor morti, deseurile lor existentiale. Ma inveselesc si mai tare. Majoritatea timpului sunt beat si cinic. Sunt intelectual ce pizda ma-sii.  Dobor un mamut de companie de unul singur dupa un episod dramatic in Stockholm. Visez ca langa mine sta ea. Si ma bucur, iar lumea nu stie unde sa tinteasca. Minciuna!

    Am 20 de ani. Sunt un nimeni. Apartin curvelor drogate. Apartin lumii. Sunt Cobain. Dobor cu usurinta orice spectacol frenetic al lumii din odaia mea. Cuvintele sunt de partea mea. Asemeni bauturii. Nostalgie si manie.

   Am 19 ani. Omor un om. Grecia, Xilokastro. Plaja senina, six pack de Heineken, multe tigari. Foi din jurnal aruncate in mare. Oare le gaseste cineva? Fuga. Marea fuga. Am fugit din mine. Nu ma sincronizez cu mine de atunci. Sunt tulburat si simt spiritul aventurii. Infrunt atatia oameni prin paroxismul eviscerarii fizice.

    18 ani. Majorat in ambulanta. Cunosc tutunul. Un bar promiscuu la ora 2 dimineata. Beau in cinstea mea. Niciodata nu am avut prieteni. Repulsie.

16 ani. Cat de departe sunt. Totul e suprareal. Ceruri si iaduri nemarginite, imbiindu-ma la cunoastere. Alchimie si nebunie.

14 ani. Lumea ma refuza. Innebunesc. Ma ratez social. Lipsa tatalui aflat in puscarie. Manie si dragoste pentru lume. E ultima oara cand indragesc lumea fatis. Mor si renasc.

7 ani. Experienta sexuala inedita. Copilaria nu exista la aceasta varsta. Primul sex oral cu o viitoare intelectuala. Anxietatea ma-sii cand ne surprinde. Egoism.

   Nimic nu are rost. Nici importanta. Dumnezeu e supraestimat. Damnarea sinelui e sigura. Nostalgia e o falsa aparare a conservationismului. Alienam totul cu sperjur. Acesta este ultimul meu post. Urmeaza o experienta inedita, in care imi pot adapa usor setea de razbunare.  Ne vedem in 5 ani, in care o sa imi anunt definitiv triumful asupra lumii.

The deathbed convert.
The pious debauchee.
Could not dance half a measure, could I?
Give me wine, I'd drain the dregs
and toss the empty bottle at the world.
Show me our Lord Jesus in agony,
and I mount the cross
and steal his nails for my own palms.
There I go, shuffling from the world,
my dribble fresh upon a Bible.

I look upon a pinhead...
and I see angels dancing.
Well?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me now?
Do you like me...
now?    (The Libertine, Ending..)

R.E.M. sau sindromul Peter Pan

“Omul trebuie sa fie suma mortilor si renasterilor de care ceilalti incearca sa il convinga” – Un adolescent cu caracter schizoid, manierist si hipoprosexic, internat la sanatoriul militar din Craiova in vara anului 2004.

Am fost un om ce intotdeauna a fost vasalul scopului, inlaturand cauze precum un lepros plagi, cu mici scanciri si grimase fericite de durere. Durerea e sanatoasa, atunci cand este administrata rational. De la simple automatisme si reflexe involuntare diurne, pana la cele mai agonice episoade ale noptii, calauza a fost scopul. Lecturam pentru a lua binemeritata pauza la ora doua-dimineata. 

Insingurat si fericit, inaintam in campia ce se intindea generos din fata casei, cu iarba intotdeauna umeda si neplacuta, in intunericul prietenos ce se asternea cuminte in jurul meu, lasand sa se intrevada un cer al adolescentei ce nu reusesc sa il smulg din acele vremuri vreodata, in pofida celor mai splendide opintiri si rascumpararii fiintiale. Ceasurile acelea tarzii, cand nici o suflare nu tulbura linistea, vanturile cosmice treierand si maturand orice rutina, copacii ce anuntau un salut feeric, absolut tot, un omagiu adus splendorii. Si eu, tremurand de fiorii diminetii si insomniile vitrege care imi slabeau trupul, tinand in mana stanga o cana de cafea aburinda sau deja rece, iar in dreapta, nonsalant, o tigara. Descoperisem aceste obiceiuri, smulse cu atata violenta din portretele lui Eliade sau existentialistii de pe Saint-Germain. Nu stiam ce sa pretuiesc, de parca o algebra a lucrurilor frumoase infrunta putinta omului de a cuprinde nu misterul, ci culorile si timpul lumii. Cand esti la acea minunata varsta, putin iti pasa de o anumita decriptare, de ratiunea de guvernare a lucrurilor, altceva te impinge catre acel moment absolut, cand descoperi nu doar esti singur, ci singurul.
Am sa ma opresc aici. Voi continua dupa o mica pauza.